Clasament

Bună dimineața vă spunem tuturor și noi și vă dorim o zi de duminică excelentă❗️

Bună dimineața!

Salutare membri rulotisti! Tocmai m-am apucat de reconditionat o rulota ABBEY din 96 si doresc sa postez aici progresul muncii mele in eventualitatea unor sfaturi, idei din partea dvs. La interior am descoperit o infiltratie la baie la partea de sus. La exterior am demontat tot (ferestre, trape, chedere, bandouri ...) am slefuit tot si am aplicat sprit chit cu pistolul. Momentan sunt in faza de construire a politei din fata (partea care sustine buteliile) In paralel am facut o proba cu vopseaua raptor la partea din spate. Atasez poze. Astept sfaturi, pareri, sugestii ...

Pentru ca mosul a venit de Craciun pe neasteptate cu un cupon de reducere de 30% la un distribuitor Victron valabil pana pe 31dec (a trebuit sa ma documentez ce si cum la foc automat, comanda am dat-o pe 31 dupa amaiza), am trecut pe litiu la duba (tot 160Ah cat avea si AGM-ul, care pe langa pretul ei, cu toata reducerea, m-a obligat si la alte chestii de cumparat si din pacate o sa imi si ramana altele deja luate. In plus am luat inlocuitori pentru "instalatia" solara din casa care a ramas in final cu AGM-ul de 160Ah, MPPT-ul plus smart-shuntul, si ca atare i-am facut un mobilier nou din niste pal ramas dar de data asta in ton cu mobila camerei. Am constatat ca smart-shuntul e f util, vezi ce consum ai (pe + sau - adica incarci bateria sau din contra o descarci) instantaneu sau de la ultima incarcare, plus alti parametrii f utili. De-asta am zis ca il opresc aici si sa iau inca unul la duba. Pacat ca e cam scump. Am renuntat la sigurantele pe fir ca se vedeau urat si am folosit cutia de sigurante pentru duba. Oricum nu mai imi placea ca avea contactele pe fata si trebuia sa ies cu cablurile prin perete la ea. Am vazut un model care mi-a placut cu contactele pe spate, doar o montez in perete si restul e pe dos, evident doar sigurantale pe fata. Am constatat ca in zilele insorite (din pacate cam putine acum iarna) am un excedent de putere, asa ca am mai luat si o a treia aeroterma de 150W, am pus-o pe un suport separat in dormitorul de nani. Mai nasol ca se vede cablul pe jos prin casa. Alta parte nasoala, dincolo de costurile initiale, este repozitionarea panoului peste zi, chiar daca o fac doar in zilele insorite. Este o grija in plus cand sunt acasa, e anevoie, destul de greu, panoul are 25kg si suportul si el vreo 10 cred, chiar ridicate doar de o parte e ceva. Si trebuie sa ma plimb de vreo 3 ori de la o margine la alta ca sa repozitionez talpa din partea dreapta, ma ajuta putin ca flambeaza fierul cand mut partea stanga (doar din stanga il rasucesc, dreapta doar pivoteaza pe loc), dar totusi trebuie ridicat si reasezat. Trebuie sa ma gandesc la ceva ajutator, insa exclus suport betonat cum am mai vazut pe net. S-a implint o luna de cand l-am montat si am vreo 40kw produsi in total. Cam putin dar a fost si perioada cu zilele cele mai scurte si multe f intunecate. Cel mai mult produs intr-o zi 2,58kWh si puterea maxima instantanee 678W, dar au fost si zile cu 110Wh produsi. Cand baga mult, MPPT-ul se cam incalzeste bine, de-asta l-am pus si pe o tablita de aluminiu si in raftul de sus am lasat o fanta de evacuare a caldurii. Inainte era si pus prost orizontal, si producatorii recomanda pozitia de montare verticala, tocmai ca sa se poata disipa caldura mai bine. Stiam dar am zis ca la consumul meu mic "merge si asa", vorba romanului. O chestie putin curioasa dar o stiam si s-a confirmat, daca nu exista cerinta de putere, panourile nu dau la maxim cat ar putea. De aceea uneori testez pornind cate o aeroterma in plus si ma uit pe aplicatia de pe telefon sa vad daca puterea creste dupa pornire. La primavara, cand se va termina cu caldura, o sa mut invertorul de la centrala aici pe etajera si o sa mai alimentez cu el una-alta. Din pacate, panoul de pe duba nu va mai fi de mare folos aici la un timp pentru ca voi face o copertina sau ceva similar in parcare, sa nu mai tin duba si masina in bataia soarelui si a ploilor, de zapada nu mai zic ca nu mai e. Dar asta dupa conversie, sper sa o dau gata anul asta. Daca o sa inventez ceva care sa imi usureze repozitionarea panoului, poate o sa mai iau unul, o sa mai vad si cat se simte la facturi.

Bună dimineața și o duminica minunata sa aveți!

Buna ziua sant amator de o iesire in weekendul 20-24 Ianuarie daca aveti ceva in plan va rog sa postati locatia unde mergeti

Bună dimineața și de la noi... și vă dorim o zi de sâmbătă frumoasă❗️

Bună dimineața! O zi de sâmbătă odihnitoare să aveți și un weekend așa cum doriți!

Salutare și La multi ani! Din lipsa de timp nu am mai făcut nimic la rulota. Acum am prins ceva timp liber și m-am hotărât sa continui proiectul. Panoul din fata l-am refăcut cu rășină Epoxidica armata cu o fibra f groasa (ca un sac de rafie arata) și de anul trecut pana acum nu a fisurat deloc și nici apa nu a intrat. Dar nu îmi place cum iese așa ca o sa dau comanda zilele astea de un panou sandwich de aluminiu cu spuma la mijloc tăiat la CNC la dimensiune exactă pe care vreau sa imprim o poza la o tipografie aici la noi. Între timp m-am apucat și de interior sa refac mobila. Fiind o rulota exclusiv pentru pescuit am folosit o folie pt colantat mașini (deci de exterior, rezistenta la apa) cu model camuflaj. Nu sunt hotărât dacă sa rămână Combinația aia cu gri închis la mobilier sau sa folosesc maroul ala de la rama ușii frigiderului ... trebuie sa caut un paletar RAL sa văd exact ce culoare e acolo.

Bună dimineața vă spunem și noi, vă dorim o zi de vineri cât mai frumoasă și un week-end excelent❗️

@Stefan1972 Sina aia nu a fost data jos dupa vopsire. Asta ca sa nu mai bati drumul degeaba pana la ea. Nici sina perimetrala nu a fost data jos, sau daca a fost data nu a fost curatata. Eu cand zic remasticare totala, e TOTALA, inclusiv chedere geamuri. Daca se constata ca pe alocuri nu este cazul de remasticare, se informeaza clientul care ia decizia finala daca se remasticheaza sau nu. In plus, la remasticare totala este recomandat sa se schimbe si garnisalul vechi si imbatranit, care pe langa efortul financiar initial este un nimic care conteaza foarte mult. Din prima poza repostat de mine iti spun ca acolo nici garnisajul nu a fost macar demontat. Nu aveai cum sa-l scoti si sa-l pui la loc faca sa afetesi vopseaua data pe el anterior... La remasticare se pot gasi si infiltratii uscate( unde structura este putrezita dar uscata, iar pe umidometru nu le da. Acestea care se pot umezi ulterior din cauza lipsei de fermitate in prindere a sinelor (ceea ce suspectez la sina la care s-a tot intervenit). Vreau sa mentionez inca odata, chiar daca repet ca nu vreau sa intru in polemici cu nimeni. Chiar daca sunt catina care-mi dau mesaje mai mult sau mai putin prietenoase, pe diverse platforme. Vreau doar ca membrii acestu forum, singurul de altfel in care postez, sa invete ce se face si ce nu, cum pot sa-si faca singuri reparatii, sau atunci cand apeleaza la profesionisti, sa nu fie trasi in piept. Cei care se simt deranjati , n-au decat. Nu-mi pasa. In viata asta nu-i totul despre bani sau profit. Raspund cu drag aici, dar mai greu si tarziundeoarece nu am timp. La telefon insa am raspuns intotdeauna sau am revenit cu un apel.

Prima mâna de vopsea. Mâine sper sa dau a doua mâna dacă e vremea buna.

(continuare partea a 3 a) Este foarte greu de stabilit cu precizie începutul unei călătorii, pentru că fiecare punct. cu tot cu coordonatele lui geografice sau temporale, face de fapt parte din acel drum aparent fără sfârșit care cuprinde viața unui om. A început aceasta călătorie in momentul în care am ieșit pe ușa apartamentului în New York, sau în momentul in care am închis portiera mașinii ce ne ducea la primul aeroport? A început această călătorie când a decolat primul avion din New York, sau când a aterizat în Buenos Aires? A început când am aterizat în Ushuaia, sau când urcat pe pasarela vasului și am ajuns la bord? Oricare tentativă de delimitare pare complet aibitrară si inutilă. Deși uneori necesara și utilă, deși atașez fiecărei călătorii un fel de video reportaj structurat cronologic, am urât intotdeana liniaritatea insipidă a unui jurnal de bord. Viata reală este compusă din “scene de teatru” unice și irepetabile și nu din secvențe de film ce pot fi marcate, delimitate, oprite, derulate rapid înainte și înapoi, sau reluate... Probabil că ăsta este unul din motivele pentru care răstignirea curgerii firesti a realitații intr-un jurnal de bord pare atât de inutilă... Cui i-ar mai folosi consemnarea riguroasa a unor intamplari irepetabile? S-a intamplat, a fost cand a fost si nu va mai fi... Contrar bunelor maniere ale unui navigator, sau chiar ale unui călător, nu mi-am notat ora când vasul s-a desprins de cheu. Și acest refuz avea să mă însoțească pe durata întregii călătorii. Ba mai mult, o ciudată percepție a ritmului acestei călătorii avea să inhibe multe impulsuri de a filma pentru un video jurnal. Dintr-un morman de echipament video aveam să utilizez în proporție de peste 70% telefonul(!) pentru fotografii. Pana mai gasesc timp sa scriu, postez si cateva imagini, doar pentru cei care sunt curiosi si nu le-au vazut inca pe FB. "To JFK, terminal seven, please." Seasick si recrutul in drum spre aeroportul din New York. Atmosfera de sarbatoare la JFK. Dar, mult mai importanta decat pomul este "Corona"... ;) Recrutul avea sa se convinga abea la fundul sticlei ca o Corona este mult mai benefica decat pastilele de tensiune la inceputul unei calatorii... Fuga sa traversam orasul la celalalt aeroport sa prindem cursa interna de la Buenos Aires la Ushuaia. Prindem avionul de legatura doar daca vine autobuzul de transfer la timp... Apelele Atlanticului sunt calme si lumea se pregateste de o noua zi de plaja. Gata, avionul ne-a traversat de la Buenos Aires la Ushuaia si am ajuns pe malul Canalului Beagle. Canalul Beagle pare linistit, deocamdata... Am ajuns inapoi la Ushuaia dupa aproape un de la ultima vizita... Un "recrut" de 81 de ani ajuns la capatul lumii... E timpul sa ne descotorosim de bagaje pentru a cutreiera orasul. Brusc incepe furtuna... A doua zi asteptam sa ni se faca instructajul obligatoriu pentru zborul cu elicopterul. "Mizeria" de elicopter care este complet neadecvat conditiilor de clima locale. Amabilul taximetrist care si-a dedicat mai bine de jumatate din zi sa ne plimbe prin parcul Tierra del Fuego. Cateva imagini razlete din parcul Tierra del Fuego. In fundal locul unde Atlanticul imbratiseaza apele Pacificului pe Canalul Beagle. Vizitam locatia unui fost sat de indigeni yamana, astazi disparuti definitiv. Locul unde se termina Argentina... Colindand o aceeasi poteca dupa un an de la prima vizita. Trafic in parcul Tierra del Fuego. Masa pescareasca in Ushuaia. E timpul sa ne imbarcam... Vasul ne asteapta. Sirena vasului ne grabeste pasii spre pasarela. Initial plecam spre east, spre Atlantic...

După vreo zece minute de așteptare in care recrutul părea indecis dacă e cazul să intrebe ceva sau să păstreze tăcerea, Seasick a apărut cu un zâmbet din spatele misterioasei uși de sticlă și s-a urcat in spate lângă recrut. “How is it going, mate?” Seasick a ridicat degetul arătător. “We’ll call tomorrow morning at 10:00 hours for confirmation. It depends on the wind…” Am întors capul spre șoferul taximetrului. “Now we can go to the hotel.” “Bueno.” Părea să fi înțeles. Soldatul de la poarta a ridicat bariera si ne-a salutat regulamentar. De data asta am raspuns salutului. A zambit. Ushuaia are o vreme schimbătoare in Decembrie. Aterizasem pe soare și deja in timpul petrecut la baza militară nori grei si negri se apropiau rapid dinspre vest de-a lungul Canalului Beagle. Am luat cheile de la recepție, am instalat recrutul in camera repartizată si în momentul in care am culcat geamantanul in camera noastră s-a dezlănțuit furtuna. Vântul sufla cu un șuierat puternic de sfârșit de lume, izbind picături de ploaie de sticla geamului mare prin care Canalul Beagle se zărea “in clocote”. Fereastra vibra și apăruseră firicele de apă ce se scurgeau pe undeva pe sub pervaz prelingându-se peste calorifer direct pe podeaua camerei. “Wow! I guess we landed on time…” Am despachetat rapid și am intrat la duș. Dupa mai bine de 36 de ore de nesomn îți vine cu greu să te dezlipești de mângâierea jetului fierbinte. Dorința de a prelungi desfătarea oferită de dușul fierbinte era înghiontită însă de tumbele apetitului. În afara unui cappuccino ingerat rapid la Starbucks-ul din aeroportul domestic din Buenos Aires si a unui RedBull, nu mai mâncasem nimic și foamea pârea mai hotărâtă decat plăcerea dușului cald… Ne-am imbrăcat rapid și am ieșit la recepția hotelului. Recrutul ne-o luase înainte si ne aștepta. “Voua va e foame?” “You betcha’”, am răspuns zâmbind. “Mergem la restaurantul nostru preferat…”, a adaugat Seasick. Deși nu mai calcasem în Ushuaia decât o singură dată, cu un an în urmă, aveam deja un “restaurant preferat”… Până a venit taxiul, s-a oprit și furtuna și s-a înseninat. Vremea din Ushuaia nu se dezmințea nici de data asta. “It looks good for tomorrow, mate.” Seasick a aprobat cu un zambet mai insorit decat cerul albastru de deasupra Canalului Beagle. Înainte de a intra in restaurant am admirat în vitrină mieii ce se perpeleau la proțap. “Yay! Finally, the cordero I was dreaming about for weeks…” am eclamat în timp ce incercam să-mi controlez surplusul de salivă. A fost un prânz-cină aproape pe măsura așteptărilor. Mai puțin chiflele ce pareau nedormite de cel puțin o zi și chelnerii bătrâiori si plictisiți care păreau să acorde încontinuu prioritate unor melci invizibili. “Time to go to the chocolate store.” Cu un an în urmă fusesem plăcut impresionați de rețeaua de magazine de dulciuri “Laguna Negra” din Argentina, în special datorită sortimentelor de ciocolată artizanală. Am ieșit cu greu din magazinul de ciocolată, nu înainte de a umple o cutie cu 1 Kg de ciocolată asortată, o sticlă de vin “Crabs” de “reserva Malbec, ediție limitată”, și incă câte un cappuccino delicios. Am mai căscat gura pe strada principală din Ushuaia si într-un tărziu ne-am urcat taxi mai leneș care ne-a dus înapoi la hotel. Cerul era predominant senin. Singurul lucru care lipsea în acel moment era un somn adânc și odihnitor. Tura aceastax, deopotrivâ, domestică dar si complicată, părea să înceapă cu dreptul… In dimineata urmatoare am ieșit mai tărziu din așternut și ne-am așezat leneși la micul dejun. Întregul program al zilei depindea și putea fi confirmat doar după telefonul de la ora zece. Noi eram gata de acțiune, nerăbdători sa explorăm și timpul părea să se scurgă dureros de încet. “Can’t wait here like a potato, mate. Let’s go downtown and we’ll call from there at 10:00 hours.” Taxiul ne-a lasat pe strada principala din Ushuaia și am luat la rand magazinele rămase nevizitate în ziua precedentă. Am cumparat câteva rahaturi ca orice turist plictisit dornic sa ducă acasă o iluzorie felie de vacanță. Am lasat si cele doua valize la biroul companiei care organizase croaziera si am continuat hoinareala doar cu celelate doua valize si rucsacul ce adaposteau echipamentul video. “Hola, habla ingles?” Seasick a sunat la 9:55. “So, is the wind OK?” Cerul era parțial noros și sufla o briză moderată ce părea dornică să-și scoată zgarda cât mai curând. “They said they’ll decide in an hour but they can send a car to pick us up now…” “Sure…” Seasick a comunicat în telefon cea mai apropiată intersecție și în mai puțin de 10 minute ne-a ridicat o mașină de la bordură. Recrutul nostru a trecut iarăși prin momente de nedumerire si confuzie cand mașina trimisă de cineva necunoscut s-a oprit din nou la aceeași barieră de ieri și un alt pușcaș marin a repetat rutina controlului pașapoartelor. De data asta, după ce soldatul ne-a salutat și mașina s-a pus în mișcare, n-a mai rabdat și a intrebat șoptit. “Unde suntem?” “Intr-o baza militară.”, i-am răspuns și eu șoptit “De ce?” Nu i-am mai răspuns pentru a-i amplifica aceasta amuzantă confuzie. Seasick se stăpânea cu greu să nu izbucnească in râs… Mașina a oprit in fața aceleași uși de sticlă ca in ziua precedentă si Seasick a coborât prima. Am intors capul spre recrut. “Ne dăm jos.” “Am voie?” “Da.” A coborat și recrutul și i-am făcut semn din cap să intre pe ușa de sticlă unde intrase Seasick. Mașina a demarat lăsându-ne acolo. Recrutul a intrat pe ușa de sticlă înaintea mea… Misterul s-a limpezit în momentul când recrutul a zărit pe unul din pereți o fotografie mare a unui helicopter…. În afara unei tipe la vreo treizeci de ani ce zâmbea cu amabilitate, nu mai are nimeni în incinta biroului iar Seasick era deja cu cartea de credit in mană sa achite zborul. “Plecam cu elicopterul?”, a intrebat recrutul cu o lumină nouă in ochi. “Yep. We’re gettin’ to the choppa’” “Unde?” “Mergem cu elicopterul…” Recrutul nu a mai zburat niciodată intr-un helicopter și voiam să-i facem o surpriză urcând-o la un ghețar sus pe una din crestele albe ale Anzilor. “Mie mi-e frica!” Chiar părea să se teamă, si asta incă înainte de a vedea gluma de helicopter a alora. “Cu ăla zburăm? Parcă e de jucărie… “ Până și recrutul, care nu a pus piciorul niciodată într-un helicopter, sesiza că helicopterul ăsta mic e ca o glumă proastă. Ni s-a facut instructajul de protecție și a trebuit sa vizionăm de două ori același video, o data in spaniolă și o dată in engleză. Cata diferenta in abordare intre zborurile din Groenlanda, Alaska, sau Australia si Argentina. Atâtea formalități și mofturi pentru un pârț de elicopter bun de purtat la chei ca breloc. La sfârșit ne-a dat la fiecare cadou câte o căciula neagră cu ecusonul companiei. Bun… După incă câteva minute a apărut și pilotul. “Hola…” “Hola…” Zâmbea când mi-a întins mâna, dar părea puțin îngândurat. “I have some bad new, but good news too…”. Vocea pilotului era oarecum lipsită de fermitate sau convingere. “The wind is too strong up at the glacier…” Elicopterele astea din Ushuaia sunt de-a dreptul exasperante. Încerc să mă abțin de la un comentariu despre expertiza sau curajul piloților, dar este cât se poate de clar că motoarele lor anemice nu sunt potrivite climatului. “…but we can fly east along the Beagle Channel…”, a continuat pilotul. “Are you sure? Maybe if we wait for later in the afternoon…” “The wind will be stronger in the afternoon… “ Știam că are dreptate dar incercam să mă agăț de orice speranță. “Can we, at least, try?” Recrutul, care când vrea întelege foarte bine engleza, a intrat in discuție. “Eu zic să nu mai mergem… E periculos.” “Nu mai avem când. La ora 17:00 ne îmbarcăm.” “Lasă, altădată…” “Nu mai există altădată. Ori ne ducem acum, ori nu te mai dai cu elicopteru’… “ “We can fly east and you see the Beagle Channel. Same price, same time…” “No. We want to go up to the glacier. We saw the Beagle Channel yesterday from the pkane, before we landed.” “We can’t fly to the glacier today. Do you want to try tomorrow?”, a intrebat pilotul. “We’re leaving this evening with a cruise… “ “Are you going to Antarctica?…” “No… All right. Forget it. We need a full refund.” Păcat, ar fi fost frumos sa mergem sus la ghețar, să aterizăm in zăpadă și să ciocnim un pahar de șampanie pe creasta Anzilor. Cel puțin pentru noi, asta ar fi fost o cheltuială mai ușor de acceptat decât spațiul de la picioare într-un avion. A intrat în vorbă și femeia din birou. “No problem, we’ll refund your card fully. And you can keep the hats.” “Cool, Thanks.” Seasick a scos cartea de credit și a completat forma de rambursare a sumei plătite. Am mangaiat căciula neagră. Nu-mi plăcea nici căciula, nici lipsa de curaj a pilotului, nici faptul ca pentru a doua oară nu puteam zbura cu elicopterul la destinația dorită. Am incercat cât am putut să nu comentez nimic despre curajul pilotului. In fond, era dreptul lui sa refuze un zbor pe care, independent de voința lui, “mașina” nu putea să-l execute. “Hasta luego” Pilotul a ieșit pe o altă ușă și s-a făcut nevăzut. “Can you, please, call a taxi?”, am întrebat-o pe femeia ce tocmai termina cu formalitățile cărții de credit. “Sure…” “Ce facem acum?” a intrebat recrutul. “Plan B”, a raspuns Seasick. “Mergem la trenuleț si ne apropiem de parcul Tierra del Fuego.”, am adăugat eu. Taxiul a sosit în puțin mai mult de cinci minute. “Can you take us to the train station, please?” Există o singură gară de tren cu ecartament îngust a carui linie ferată de doar cățiva kilometri a fost construită încă de pe vremea cănd Ushuaia nu se putea mândri decât cu închisoarea ce a plasat orașul pe harta argentinienilor. Era timpul să ne reajustăm planul. Noi văzusem parcul Tierra del Fuego cu un an în urmă, dar efortul pentru a ajunge până la acest capăt de lume a fost destul de mare și am fi vrut să nu ratăm ocazia de a-l arăta și recrutului. “Deci, mergem la gară și luăm trenulețul până la intrarea in parc.” Linia ferata se opreste la intrarea in parc. “Si de acolo, ce facem?… Cum vizităm parcul?” Este greu de spus dacă taximetristul argentinian a înteles frânturi de limba română, sau doar a intuit dilema noastră datorită unor experiențe anterioare similare. “Con permiso. Do you want to visit the park? I can wait for you at train and drive you through the park…” “How much?” “Thirty eight thousand pesos” Asta insemna cam USD 60 la cursul local. “Eu zic să mergem cu el, că mult timp până la îmbarcare oricum nu ne mai rămăne și așa vedem și parcul…”, a concluzionat Seasick. “Și eu zic că nu-i o variantă proastă.” Recrutul și-a dat cu părerea ultimul. “Cum stiti voi. Voi hotărâți.” “Și așa poate avem timp să măncăm în oraș la întoarcere.” “Nu mai vreau miel.”, s-a repezit recrutul . “Nici eu.”, a completat-o Seasick “OK mai este un restaurant pescăresc renumit. Mâncăm acolo…” “Nu ne dă cină pe vas?” “Probabil că da, dar până la cină mie mi-e foame.”, m-am vaicărit eu cu o grimasă. Taximetristul a intors capul spre mine. “Are you OK, senor?” “Doamne, cât poți să mănânci. Tot timpul ți-e foame…”, a mormăit recrutul la adresa mea. “Ce -ar fi dacă renunțăm la tren?” “Eu nu țin neapărat sa mergem cu trenul.” “Nici eu…” Am intors capul spre taximetrist. “Take us straight to the park.” “No train?” “No train. We’ll go to the park, you stay with us and you’ll bring us back to Ushuaia. Same price?” “Bueno.” Un zâmbet cât un curcubeu s-a deschis pe fața taximetristului și ne-a contaminat și pe noi. Taxiul a oprit la intrarea în parcul Tierra del Fuego să plătim taxa de acces apoi a continuat pe drumul neasfaltat spre cotloanele parcului. Nu știu dacă era mașina lui, sau dacă lucra “la stăpân”, dar îmi era oricum milă de amortizoarele ce nu sunau prea fericite pe denivelari. Ca un binevenit supliment la ceea ce învățasem și știam despre parcul Tierra del Fuego in timpul vizitei precedente, taximetristul, al cărui entuziasm se transformase rapid intr-o logoree amuzantă, ne-a oprit nu numai la locurile știute de noi, dar ne-a dus cu o vizibilă plăcere și la alte locuri noi cunoscute de el. Mai mult, s-a arâtat dispus să ne aștepte să vizităm pe îndelete fiecare obiectiv ales. Aproape că incepusem să ne simțim stânjeniți de excesul de amabilitate. Nu am intălnit un taximetrist ca cel din Ushuaia decat in Victoria Falls cu mulți ani in urmă. Sincer, deschis, amabil, exact ceea ce de obicei taximetristii nu sunt… Pe drumul spre ieșirea din parc am hotărât să oprim pentru o gustare și un suc, sau cafea. A fost cât se poate de firesc sa-i oferim si lui o porție si un suc. In final i-am înmânat cu mare plăcere o bancnotă de USD 100, in locul echivalentului a USD 60 cerut inițial de el. Am coborât din taxi în fața celui mai renumit restaurant pescăresc din Ushuaia pentru că aveam un apetit pe măsura renumelui acelui restaurant… După un prânz întârziat dar delicios am coborât spre cheu pentru a ne îmbarca. Am trecut prin vamă și controlul de pașapoarte si am început să grăbim pașii spre silueta svelta a vasului Stella Australis. Înainte să ajungem la vasul “nostru” am trecut pe lângă un vas de pasageri puțin mai mare care urma să ridice ancora pentru a-și începe voiajul spre Antarctica. Am mai făcut căteva poze langa pupa vasului nostru și am pășit cu oarecare emoție pe pasarela ce conducea la bord. Sigur ca se anunța a fi un voiaj ultra-domestic și aproape dureros de plictisitor printre pasagerii “pantofari”, majoritatea pensionari, sigur ca aveam să călătorim in regim all-inclusive unde aveam sa bem cu nesimtire atât cât încape și să măncăm mofturoși bucate alese preparate de un bucătar cu renume internațional, sigur că aveam să fim dădăciți până la sufocare de ghizi înfoiați de convingerea ca ei le-au văzut și le știu pe toate, dar tot mi-a rămas suficient loc pentru un dram de bucurie că aveam (totuși) să particip la o experiență nouă… Deși ne aflam incă ancorați în ape argentiniene, intram sub pavilion chilian. Sirena puternică ne-a făcut să tresărim sincron pe toți trei. Aici recrutul avea mai multa experiență decât noi căci mai fusese in două voiaje prin Caraibe. “Asta-i mic. Ultimul vapor pe care am fost avea magazine, terenuri de sport, pistă de biciclete, piscine…”, a zambit cu un aer superior recrutul. “Yuck! Mie si ăsta mi se pare prea mare..” am ripostat eu. Din păcate nu a fost suficient de mare pentru a rezerva două cabine separate pentru ca ne-am hotărât târziu când aproape toate cabinele fuseseră rezervate. A trebuit să plătim instalarea unui pat suplimentar în cabina rezervată. Probabil că rezervarea unei a doua cabine, imposibil de găsit la data când am decis că vom pleca pe acest traseu în trei, ar fi costat mai puțin decât instalarea acelui pat suplimentar pentru recrut. Noi suntem obișnuiți să ne găsim confort și într-un cort alpin de două persoane, dar nu voiam să inghesuim confortul recrutului. Am rasuflat cu ușurare cand a intrat in cabină fără să manifeste vreo umbră de neplăcere. “In restul excursiei vom continua să avem camere diferite dar în astea patru nopți pe vas trebuie să împărțim cabina. Din păcate nu s-a putut altfel.” “Patru nopți nu murim și dacă avem în continuare camere separate după aia, e OK” a răspuns recrutul fără a lăsa situația să-i umbrească buna dispozitie. Mi-am asumat o răspundere și un oarece risc invitând intr-o tură tip “DoiNomazi” o femeie de 81 de ani care insista să-și ia cu ea pastilele de tensiune. Am convins-o să le lase acasă pentru că se va simți mai puternică fără ele și i-am promis că vom avea grijă să-i fie bine. Până acum totul se desfășura conform planului. N-am apucat să despachetăm și am fost somați sa ne prezentăm pe puntea 4 pentru ceremonia de bun venit la bord și primul set de instrucțiuni aplicabile în viața la bord. Cu alte cuvinte începea circul si într-o oarecare măsură calvarul pentru mine, că deh, era vasul lor și toata lumea execută ordinul căpitanului. Am tresărit cu un reflex ingropat sub rugina multor ani. Nu mai suport ordine si ierarhii de foarte multa vreme și fug ca dracu’ de tâmâie de orice formă de înregimentare. Libertatea individuală imi este cea mai prețioasă stare… Altfel, mi-aș fi trăit viața fără probleme intr-o uniformă. În salonul de puntea 4, impulsul spre rebeliune mi-a fost indulcit de un pahar de șampanie oferit călduros de un membru al echipajului. Căpitanul ne-a urat bun venit la bord, ne-a prezentat pe rand echipajul, de la bridge la sala de mașini, făcându-i pe toți să defileze printre “pantofarii” urcați la bord. Echipajul nu era foarte pestriț. Majoritatea păreau chilieni si media de vârstă părea să fie in jur de 27-30. Echpajul s-a retras, pantofarii au ciocnit șampania dupa care ne-am retras cu toții în cabine să despachetăm și să ne pregătim pentru prima cină la bord. Se insera frumos pe Canalul Beagle. Spre vest cele câteva creste albite de zăpezi ale Anzilor ne priveau mândre incercând parcă să ne intimideze dacă am fi îndrăznit să pornim spre Pacific. Îinspre sud alți munți ascundeau cât puteau de bine calea spre Pasajul Drake si Antarctica. Stella Australis s-a desprins grațios de cheu și a pornit pe apele Canalului Beagle spre Atlantic… (va urma)