Clasament

Week-end plăcut va doresc și eu din insoritul (?) Calpe

Buna dimineata prieteni

După o săptămână plina (aici ma refer la superbele orașe vizitate în Franța și cele câteva din Spania) am decis ca mâine, duminică fiind, iar vremea superba (26°C), să-mi petrec ziua pe plaja. Plaja cât vezi cu ochii. Momentan sunt capăt în Camper Área Campello Beach la câțiva km de Alicante. Frumos orașul, voi reveni cu poze și impresii când ajung acasa. Nu știu cum e la M. Neagra dar aici se face (încă!) plaja/baie.. Week-end plăcut tuturor.

Salutari tuturor si drumuri bune!

rulotisti si sa aveti un weekend excelent, oriunde va aflati!

dragi colegi Un weekend de vis, va doresc, iar celor care in acest weekend isi serbeaza ziua onomastica La multi ani ! si..... Distractie maxima !

prieteni și weekend minunat! Te invidiez @Gabriel Schuster, fir întins în continuare!

Buna dimineata O sambata excelenta va doresc sí un weekend magic.

... plaja cât vezi cu ochii. Camping 🏕 cotat la 3*. ASCI. Utilități, are tot ce vrei. Incl. cursuri de dans... Preturi accesibile (17 €/zi. 2 pers + RV-ul). Parcela, la umbra... 80m2. Mai multe poze când ajung acasă.

Fir intins @Gabriel Schuster

Salutari tuturor. Dupa o tacere indelungata, va trimitem o ilustrata de la mare, sau ce se intampla cand adaptezi din mers planurile si trebuie sa amani un drum in Australia si-l inlocuiesti la repezeala cu o leneveala in Florida... Life can bring unexpected moments that can transform a well planned road trip adventure into a "dolce far niente"... "Intermezzo - 2019" is a 52 minute video diary that depicts the tranquility of an improvised vacation in Key West, Florida. Enjoy!...

Buna seara tuturor. Ín sfarsit acasa dupa o saptamana grea. Va doresc tuturor o seara placuta alaturi de cei dragi sí nunumai...

Salutare .... Încă se face plaja/baie. 26* grade!

.... atat de recenta incat s-a terminat acum cateva ore... Din pacate, desi s-au parcurs 4,205 Km la volan, din cei peste 25,000 Km in total, , nu a existat o rulota. .. :( Mai cu obstacole, mai cu bucurii, cand in aer, cand pe apa, cand pe roti, am ajuns cu bine inapoi acasa acum 2 ore, dupa un traseu care ne-a purtat pe ruta NYC - Buenos Aires - Ushuaia - Parcul National Tierra del Fuego - Ushuaia - Canalul Beagle - Capul Horn - Canalul Beagle - coasta Pacificului - Stramtoarea Magellan - Punta Arenas - Santiago de Chile - Insula Pastelui - Santiago de Chile - Desertul Atacama - Santiago de Chile - Bogota - NYC. Video jurnalul "Te Pito o Te Henua" - 2019, va aparea in cateva luni. Un An Nou Fericit cu bucurii tuturor rulotistior din partea celor DoiNomazi!

Buna ziua M-am apucat de ceva timp de asamblat acumulatori din celule cu litiu, diverse tipuri printre care si unii ce pot fi folositi pentru stocare energie electrica (deci si pentru rulote): Acumulatori Li-ion Enerdel 14.4v 210Ah = 3kWh / celule Enerdel, made in U.S.A ( https://enerdel.com/ce175-360-moxie-prismatic-cell/ ) Specificatii tehnice: Energie utilizabila = 2,7kWh (comparativ este echivalentul unei baterii VRLA de aproximativ 450Ah sau a unei baterii normale auto de 650Ah) Tehnologie Li-ion = NMC/Hard Carbon Contine ciurcuit balansare activa (1A) Tensiune nominala = 14.4v Tensiune baterie plina - 100% = 16.4v Tensiune baterie goala - 0% = 10v Curent maxim debitat in mod constant = 420A Curent maxim debitat puls de 10 secunde = 620A Curent maxim de incarcare in mod constant = 420A Temperatura functionare : -25...+55 grade Celsius Durata de viata >3000 cicluri la 100% DOD si 30 grade celsius Fiecare element are radiator de racire pt o mai buna disipare a caldurii Dimensiuni in cm (Lxlxh) = 41 x 18.5 x 29.5 Greutate = 30Kg Fiecare acumulator este testat de mine si se incadreaza in parametrii de mai sus. Pret / buc = 4000 lei P.S. la cerere se pot manufactura si acumulatori de 14.4v 105Ah Multumesc pentru atentie, o zi faina !

Dragilor, ați fost minunați! Am fost convins de la inceput că va fi o petrecere frumoasă, dar voi mi-ați depăsit toate previziunile. A ieșit mult mai frumos decăt mă asteptam. A fost minunat. Nu mi-a mai rămas decât să vă mulțumesc mult tuturor, atât celor prezenți, cât și celor care din anumite motive n-au putut să participe, dar sunt convins că au fost cu sufletul aproape de noi. Datorită vouă, evenimentul acesta important din viața noastră, aniversarea a 25 de ani de la casatorie, va rămâne mereu o amintire frumoasă, de care-mi voi aduce aminte mereu cu plăcere si mă va face să zambesc de fiecare dată. A fost un vis frumos, de povestit nepoților de acum inainte. N-aș fi vrut să fac nominalizări, ca să nu nedreptațesc pe cineva, dar pentru nașii noștri, fam. @Stefan Adam și @Marian Popa, voi face o exceptie. Sunteți minunati, mă bucur că v-am cunoscut și că de acum inainte faceți parte din viata noastră! După pozele și filmuletele postate, cred că sunt de prisos cuvintele și nu-mi râmâne decât să vă multumesc mult încă o dată tuturor, să va doresc tot binele din lume și abia aștept să ne revedem cu următoarea ocazie!

(penultima parte continuare) Ne-am trezit la 04:30 conform planului din ajun și am împachetat toate bagajele pentru că asta fusese ultima noastră noapte la hotelul din San Pedro de Atacama. Voiam să vedem și geyser-ele de la poalele vulcanului El Tatio și citisem că trebuie vizitate nu mai târziu de răsăritul soarelui... De la vulcan drumul de acces de vreo 100+ Km ne scotea înapoi prin San Pedro de Atacama dar plănuisem să ne oprim doar câteva minute la piața de fructe să luăm cateva prospături pentru drum. Nu ne rămăseseră decât două nopți de petrecut în Chile și hotărâsem să împărțim cei 1,700. Km până la aeroportul din Santiago în vreo două segmente de 800 Km și unul de 100 Km. de la Vaparaiso la Santiago. San Pedro de Atacama era în cea mai mare parte adormit, doar ici colo apărea căte un microbuz Mercedes Sprinter cu turiști pe jumătate dornici să vadă și ei geyser-ele. Odată cu ieșirea din orășel avea să înceapă o cursă bizară pe serpentinele strânse ce șerpuiau prin în întunericul nopții. Probabil mizând pe aparenta absență a traficului din sens opus. microbuzele se angajau în depășiri haotice chiar în mijlocul curbelor. Noroc că zidul de întuneric ascundea hăurile pe ambele părți ale șoselei “What the fuck is wrong with them?” Era clar că toți șoferii de microbuze care se întreceau în transportul turiștilor adormiți pe serpentine erau localnici familiarizați cu fiecare curbă, denivelare și groapă. Aveam chef de puțină distracție și, chiar dacă nu cunoșteam starea drumului și doar reacționam reflex la ce puteam distinge în lumina farurilor, am început să-i transpir puțin pe cei care încercau să mă depășească în curbe. Spatele Nissan-ului derapa aproape la fiecare curbă a serpentinelor... “Why are you driving so fast?, a întrebat Seasick încercând să-și mențină echilibrul. “Da... mergi mai încet...”, a completat recrutul. “I just don’t want to hold the traffic behind me...” “Just let them go... obviously, they know each and every bend of the road...”, a încercat Seasick să mă convingă. Părea că nu am încotro și îmi părea rău pentru că aveam chef să mă amuz puțin cu șoferii localnici... Se mergea foarte repede, mult mai repede decăt permiteau serpentinele și starea drumului neasfaltat. Am încetinit la prima linie dreaptă și am lăsat primele două microbuze din spatele meu să ne depășească. Doar două din cele 10 - 15 perechi de faruri ce se zăreau apărand succesiv în funcție de cum alternau curbele și porțiunile drepte... La un moment dat am intrat într-o interminabilă porțiune de corugații. Parcă am fi fost pe Canning Stock Route, în Australia. Am întors capul spre Seasick. “It feels like Oz, mate...” “Do you think this car will hold?”, a întrebat Seasick. “There’s only one way to find out, mate...” “Parcă se rupe pe dedesupt...”, a intervenit și recrutul. “Uneori se mai rupe... “, am răspuns eu accelerând. “...și in mod paradoxal, viteza îi priește mai bine în condițiile astea...” “Really?...”, a părut Seasick să se mire sincer. “Kind of...”. Nu eram nici eu 100% convins că 120 kmh oferea o șansă mai bună de supraviețuire suspensiilor ce păreau hotărâte să se dezmembreze... Microbuzele din fața noastră se îndepărtaseră la vreun km de noi, în timp ce microbuzele din spate prinseseră o portiune flată și ieșiseră de pe drum alergănd paralel cu noi direct prin buruieni. Oare, să fi fost mai bine decât pe corugațiile drumului? Și farurile lor păreau să vibreze destul de violent. La întoarecerea de la vulcan, pe lumină, aveam să constat că în această porțiune flată goana mașinilor crease în timp câteva drumuri paralele și pe o parte și pe cealaltă a drumului principal. Din păcate și aceste drumuri paralele erau la fel de brăzdate de nemiloasele corugații. După aproape 100 km de corugații, orice mașină nouă ieșită silențios pe poarta fabricii capătă jocuri, toleranțe și zgomote noi pe la mai toate îmbinările și articulațiile. Este cel mai sesizabil “botez” al drumului... Go Nissan! Deși plecați cu noaptea-n cap, am găsit cu greu parcare la geyser-e. Oare, ăsta era motivul pentru care toți riscau să-și rupă suspensiile și gâtul pănă aici? N-am găsit nici un alt motiv plauzibil. Era frumos, dar prezența atâtor pantofari zgribuliți și cu ochii cârpiți de somn diminua puțin din plăcerea ochiului. Când a răsărit soarele am decis să plecăm. Păream să fim prima mașină angajată inapoi pe drumul de coborâre de la El Tatio. În sens opus urcau încă întârziați răzleți. Citisem undeva că pe acest drum de acces la El Tatio există un cătun de câteva familii unde se pot cumpăra frigărui de llama. Eram curioși dacă taraba de frigărui deschisese așa devreme. După muchia unui munte, la baza unei coborâri lungi, am zărit cele câteva case și o mică deviație a drumului. Eram prima mașină de pantofari sosită... Cărbunii se aflau pe grătar dar focul nu fusese încă aprins. Doi bărbați au ieșit dintr-o casă scundă din spatele grătarului și ne-au salutat. “Buen dia...” Am coborât din mașină și i-am salutat și noi. “Hola.” Unul dintre cei doi bărbați a aprins focul în timp ce celalalt m-a întrebat ceva nedeslușit în spaniolă. I-am făcut semn cu mâna spre Seasick. “My wife speaks Spanish...” Barbatul voia să știe dacă au urcat multe mașini la vulcan. Aha, potențiali clienți... Până s-a făcut jarul au început să coboare treptat microbuzele. Primele trei au oprit la frigărui, dar numai șoferii au întrebat cât mai durează până vor fi gata. Primele trei frigărui au fost ale noastre. Si următoarele două, ca de micul dejun. “Mâncăm așa, din mână, fără farfurii?”, s-a mirat recrutul. I-am răspuns înainte să inghit, în timp ce mestecam. “Yep, la botu’ calului, haiducește...” Am sesizat câțiva pantofari coborând din microbuze cu camerele foto ale telefoanelor îndreptate vitejește spre frigăruile noastre. Din cele trei microbuze sosite, apoi încă unul, apoi încă patru, majoritatea pantofarilor au făcute poze, dar, cu excepția șoferilor, absolut nici unul din cele câteva zeci de fotografi înrăiti nu au cumpărat sau gustat frigăruie de llama. Ori erau cu toții vegetarieni, ori erau toți îndrăgostiți de llame, ori se temeau de condițiile în care fusese pregătită carnea, mai ales că li se repetase să nu se atingă de alimente oferite la marginea drumului... Nouă ni s-au părut absolut delicioase și eu aș fi mâncat-o fără ezitare și pe a treia, dar mi s-a făcut milă de săracii șoferi care priveau înghițind în sec. Ar fi mers și o Coronita rece dar ăia nu aveau permis de vânzare a băuturilor alcoolice și a trebuit să amânăm plăcerea. După acest excelent mic dejun am continuat coborârea de pe El Tatio până la Piata de Fructe din San Pedro de Atacama, unde am servit pepene ca desert, tot la botu’ calului. Asa, cu praful inhalat cu tot, a fost delicios! Dupâ pepene ne-am întins la drum. Am mai alimentat o dată cu motorină și RB și ne-am asternut la drum spre sud de-a lungul coastei Pacificului. La 05:00 dimineata, strazile din San pedro de Atacama erau aproape pustii... Cand ne-am apropiat la vreo 25 km de poalele vulcanului El Tatio (alt. 5,314 m), a inceput sa se crape de ziua... Intrarea (cu plata) la geysere. (alt. 4,320 m). Am gasit cu greu parcare la peste 4,300 m. Probabil de aceea se grabeau microbuzele de dimineata. De-ar fi fost mai putini pantofari... La coborarea de la vulcan ne-ai esit in cale o vulpe... Hai, ca au dat astia in sfarsit drumul la gratar.. Asteptand frigaruile de llama... Recrutul ar fi vrut sa vada cat de curat se prepara carnea... Whatever.. Daca ti-e foame, mananca si nu te mai gandi.. Frigul diminetii musca putin la maini.. Jarul nu es te inca gata pentru frigarui dar ne grabim... Bucatarul a dat drumul la "productie". Soferii de microbuze sositi intre timp, isi asteapta randul. "Mancam asa, din mana, in picioare?" De abea de la al doilea rand de frigarui ne-am dat seama ca FRIGE!!! Continuam coborarea spre San Pedro de Atacama. De abea acum vedem pe lumina unde ne-am jucat "prinselea" in lumina farurilor cu soferii de microbuze... Inapoi in San Pedro de Atacama, la piata de fructe. Pepene taiat la botu' calului... Ne luam la revedere de la san Pedro de Atacama... Inapoi pe malul Pacificului... looking for a hotel for the night.

(partea a 16 a) Am sunat deșteptarea la 06:45. Aveam camerele adiacente într-un colț mai izolat al cl curții pe care o vedeam pentru prima dată pe lumină. Aerul era cald și uscat. Am ajuns la micul dejun în restaurantul hotelului la 07:20. In afara personalului de servici, toată lumea părea să dormă încă. Or fi fost cu toții la Revelion în timpul nopții ce tocmai trecuse?... M-a amuzat piscina. Oare, vine cineva în inima deșertului Atacama pentru a sta la oiscină? Probabil că da. Probabil că sunt aceeași oameni care comandă la masă langostini la peste 400 Km de țărmul oceanului, sau friptură de vacă intr-un mic sat pescăresc așteptându-se să fie totul proaspăt... Sau dracu’ știe pentru ce fel de pantofar fusese amenajată piscina aia în mijlocul deșertului. După un mic dejun excelent cu ouă proaspete și brânză de capră și roșii de grădină din vreo curte locală, chiar și cutia de RB părea proaspătă... Am făcut plinul la motorină și la 08:05 am pus cap compas est spre Laguna Miscanti, aflată la vreo 100+ km est de San Pedro de Atacama. Știam că șoseaua urca rapid la peste 4,000 m. altitudine și am luat din recepția hotelului câteva frunze uscate de coca. Cu ani în urmă când am făcut la pas traseul Inca în Peru, învățasem că frunzele de coca mestecate anută la durerile de cap. Laguna Miscanti se află la 4,140 m , dar șoseaua a urcat pâna pe la 4,600 m înainte de a ajunge la ea. În lipsa timpului adecvat de aclimatizare. la cel mai mic efort aerul rarefiat producea o stare apăsătoare și o senzație neplăcută de insuficiență respiratorie. Încercam în mod deliberat să respirăm adânc și des pentru a evita durerea de cap și amețeala. Ni se alterase puțin și modul de a vorbi... În mod paradoxal, recrutul nu reclama nici un simptom și se zbenguia ca un pește în balta preferată. În timp ce Seasick și cu mine urcasem pe Kilimanjaro, prin Anzi si pe High Sierras în California, recrutul era pentru prima dată la peste 2,000 m (!) După Laguna Miscanti am coborât în Salar de Atacama pentru a fi îmbrățișați dintr-un orizont intr-altul de un imens cămp de sare. Am revenit în micul orășel San Pedro de Atacama pe seară. Seasick și recrutul au primit “învoiri” și au hotărât sa-și petreacă acest prim și unic timp liber cutreierând magazinele pentru turiști... Dacă aș fi știut că așa iși vor irosi singurele câteva ore de “timp liber” ale acestei ture de iarnă în Chile, aș fi planificat un program organizat... Am mâncat aproape bine la un restaurant pentru turiști. Din păcate bucătarul a stricat bunătate de miel preparându-l ca la cantina unui șantier de construcții. În mod cert nu orice imbecil îmbrăcat în alb poate pretinde că este doctor, frizer, sau bucătar. Pe la ora 22:00 ne-am retras langa piscina hotelului nostru si am deschis sticla de "Crabs" adusa tocmai de la Ushuaia pentru a spala gustul compromis al mielului. Ne pregateam de somn până la 05:39 când planificasem deșteptarea. Camere adiacente intr-un coltz izolat. Hotelul nostru era linistit si avea un aer placut. Am fost primii la micul dejun pe 1 ianuarie... Piscina din mijlocul desertului... really? Neah... In cautarea unicei statii de carburanti, care se afla dosita intr-o curte (!) Daca motorina e, orice poate fi... Pe cai... Plecam spre est cam 100+ Km. Hai in Salar de Atacama. Un camp nesfarsit de sare... Spre seara am acordat "invoire" trupelor si... au hotarat sa-si iroseasca timpul liber prin magazine. San pedro de Atacama este mic dar plin de viata... Hai sa uram la multi ani si cunoscutilor din LA. Si daca tot e conectie, hai si celor de la Constanta si Bucuresti. San Pedro de Atacama... Alegem un restaurant turitic unde, in ciuda decorului, mielul n-a fost pe masura asteptarilor. Hai sa spalam gustul pe terasa de la piscina hotelului cu vinul nostru carat tocmai de la Ushuaia... (va urma)

(partea a 15 a) N-a fost ușor. Dar n-a fost nici imposibil. La 23:41 parcasem Nissan-ul și opream motorul în San Pedro de Atacama. Trecuseră 29 de ore de când mă urcasem la volanul primei mașini în aeroportul din Santiago... dupa 5+ ore de zbor din Insula Paștelui... după o noapte nedormită datorită arsurilor de la plajă... după o lungă zi de cutreiarat insula... N-am mai descărcat bagajele din mașină Voiam și noi să prindem ultimele minute ale anului închinând un pahar de șampanie. In mod absolut neașteptat, restaurantul cochetului nostru hotel închisese și cu excepția recepționerului, era liniște și întuneric. Mai erau 11 minute până la miezul nopții... “I saw an open restaurant around the corner. We go there...” “Era deschis?”, a intrebat recrutul. “Yep!...” “OK, let’s go...”, mi-a completat Seasick fraza și gândul. Cele 2-3 străzi din centrul orășelului San Pedro de Atacama erau încă animate. Turiști de toate vârstele păreau să se plimbe fără scop și adresă animați de o voie bună contagioasă. De undeve dintr-o curte din dreapta pocneau niște artificii. Restaurantul încă deschis avea un aer inconfundabil de cârciumă de cartier. Mese și scaune strâmbe și ieftine, fețe schimonosite de oboseală și alcool și, la fel de prețioasă ca proverbială frișcă de pe tort, restaurantul avea o “all female band” care behăia sinistru... În momentul ăla parcă mi-aș fi dorit să am amândouă urechile înfundate. În ciuda atmosferei de atelier de tinichigerie, ne-a trebui puțin timp să găsim o masă liberă. Mai erau 4 minute până la sosirea lui 2019. Nu aveau șampanie. De nici un fel. Inainte sa ne asezam la masa am strigat cât am putut de tare. “Tres Coronitas, por favor!” Și telefonul și ceasul de la mână arătau ora 00:00 “Hai La Multi Ani și un An Nou cu sănătate și cât mai multe bucurii!..” “La Mulți Ani!...” Am îmbrățișat-o pe Seasick. “I love you, mate!...” "I love you too..." Am îmbrățișat și recrutul. “La Mulți Ani, mamă...” Berea a sosit la 00:03. Intr-un fel pierdusem cursa pentru 3 minute. Asa a fost sa fie... “Cheers!” Cele 2-3 stradute din centrul oraselului erau inca animate. Se apropia trecerea dintre ani si asta era cea mai apropiata carciuma deschisa.. Ne este si foame dar vrem sa ciocnim un pahar de sampanie la miezul noptii. Aveam sa aflam ca nu aveau nici un fel de sampanie... Tres Coronitas, por favor... Formatia de gagici lipsite de talent, dar foarte inimoase, behaia sinistru... Sa fie primit, like, who cares?... Intentia conteaza... La Multi Ani, 2019! Am servit cate o ciorba dubioasa si o friptura ce aducea a bucata de kevlar. Asta e... Pe la 01:20 dimineata ne-am retras la culcare. Ne astepta o noua zi de explorat in numai cateva ore... (va urma)

(partea a 11 a) Parcă la pierise și lor somnul. Si Seasick și recrutul păreau animate deopotrivă de bucuria de a descoperi lucruri noi dar și de o dimensiune nouă a libertății de care nu s-au bucurat pe vas. Recrutul a remarcat că vacanța cu noi îi dă senzația că trăiește fiecare zi de două ori mai mult. Matematic vorbind, nu avea dreptate pentru că în medie tot apucam 3-4 ore de somn pe noapte, dar cred că înțelegeam ce voia să spuna... Am afirmat de multe ori că singurul loc unde merită să-ti petreci timpul odihnindu-te este la cimitir, sau unde te scoate valul, dar cât timp ești în viață ai datoria să cauți, să cunoști, să înveți, să participi. “Eh, să vă văd eu la vârsta mea...” , a repetat recrutul o expresie utilizată de multe ori de-a lungul anilor. “N-o să ai cum...” Am izbucnit toți trei în răs. Era o glumă veche, tocită pe la colțuri prin repetare, dar încă ne aducea, dacă nu un hohot de râs, măcar un zâmbet. La noi în familie s-a glumit dintotdeauna despre moarte cu aceeași spumoasă nonșalanță cu care s-a glumit despre viață... “O să vă aduceți voi aminte de cuvintele mele...”, a adăugat recrutul când ne-am oprit din râs. Între timp troaca noastră închiriată înainta prin traficul urban din Hanga Roa pe drumul care ne scotea pe la port, prin spatele aeroportului Mataveri, direct la craterul Rano Kau, rămășițele celui mai mare vulcan care a format insula. Pe măsură ce am ieșit din Hanga Roa s-a rărit și traficul și am fost îmbrățișati de splendoarea tăcută a amiezii. Am parcat mașina, am plătit biletele de intrare și ne-am avântat pe poteca ce șerpuia pe malul Pacificului printre vestigii arheologice. Ne-am desfătat ochiul și sufletul pe îndelete. Când am revenit la mașina i-am dedicat câteva minute s-o privesc mai bine. Din punctul meu de vedere, Mitsubishi Katana L200 este o camionetă urât desenată. Rotunjirea cabinei în spate îi răpesc orice șansa de a se prezenta ca o camionetă utilitară robustă și din păcate n-o lasă să exceleze nici la categoria eleganță a liniilor... Motorul e micuț și gâfâie în pante chiar și fără încărcătură, dar este comodă și relativ silențioasă. Mi-a părut rău că am inchiriat-o. Din păcate cereau USD 400 pe zi pentru un Defender, probabil unicul pe insulă, echipat corespunzător, pentru niște drumuri imaginare pentru ca Rapa Nui chiar nu prea are loc de dat cu 4x4. In fine, regretele erau tardive și complet inutile. După Rano Kau am pornit spre est pe unicul drum de acces si am vizitat toata coasta sudică a insulei de la Ahu Vinapu, la spectaculosul Ahu Tongariki, evitând cariera de la Rano Raraku, pe care am planuit s-o vizităm pe îndelete a doua zi. Într-un fel, acest tur de seară a întregii insule era mai mult pentru orientare și familiarizare cu terenul. Avea să ne ajute a doua zi pentru a optimiza tura. Practic, până s-a înserat am “cartografiat” coasta de sud, coasta de vest, coasta de nord și o bună parte din centrul insulei până ne-a mânat foamea înapoi în pragul unei terase de pe malul oceanului în Hanga Roa. Am ajuns, în sfârșit, în camere puțin după miezul nopții. “Maine dimineață la 07:00 ieșim la breakfast în oraș și apoi facem din nou insula în locurile unde n-am fost sau n-am stat suficient.” “Do we go to the beach too?”, a întrebat Seasick. “Yep.” “I don’t think I packed your beack trunks...” “We’ll buy some cheap shorts in town...” “Eu mă duc la culcare. Sunt frântă...” a oftat recrutul dispărând după ușa ei. “Good night.” Urma o zi plina de explorare a cat mai multor cotloane ale insulei... hotelul era placut si primitor. N-am petrecut mai mult de 4-5 ore pe noapte in mcaere si un total insumat de 15 minute in gradina... Ironia este ca urmand reflexe dobandite ca newyorkezi plimbati prin lume am ales hotelul folosind parcarea masinii in siguranta ca pricipalul crieteriu... ...fara sa ne gandinm ca pe o insula asa mica izolata in mijlocul Pacificului, nimeni nu fura o masina si probabil nici n-o sparge pentru ca a doua zi intreaga insula ar sti si ar vorbi despre asta... Pana una alta, troaca noastra a fost in siguranta cele 4-5 ore pe noapte, timp de doua nopti cat am parcat in curtea hotelului... Pornim spre sud, spre craterul Rano Kau. Lasam in urma, la poalele craterului, singurul orasel, Hanga Roa. Zau ca troaca asta e urat desenata... Am ajuns la crater foarte repede. Ne-am facut prieteni noi... Am avut noroc de o dupa amiaza linistita fara turisti. Vestigii arheologice ale unei asezari utilizata exclusiv sezonier pentru ritualuri specifice de catre locuitori ce astazi nu mai sunt... Vestigii arheologice aproape de buza craterului la Rano Kau. Pacificul vazut de pe buza craterului Rano Kau. Craterul Rano Kau. De-a lungul coastei de sud a Insulei Pastelui. Ahu Tongariki. E foarte cald pe Insula Pastelui in Decembrie. hai sa mergem pe coasta de nord a insulei la singura plaja. Am ajuns la unica plaja unde nisipul este fin, nu sunt pietre si este bine de baie. Am gasit si aici 'moai' inca in picioare, acele statui faimoase, pentru ca in multe alte locuri de pe insule au fost daramate... (va urma)

(partea a 9 a si a 10 a combinate) Peste noapte Stella Australis revenise pe Canalul Beagle pe care îl străbătuse spre vest până la apele neastâmpărate ale Pacificului. Până spre dimineață vasul a înaintat spre nord de-a lungul coastei până la deschiderea Stramtorii Magellan. Am dormit o mare parte din această traversare de noapte dar îmi amintesc cum se legăna cabina și drumul de 3 m până la toaletă a fost anevoios. Initial am crezut ca-i lipsa de Malbec din instalație, dar după ce am aruncat un ochi pe geam am realizat că Pacificul era în toane proaste și era chiar mai grumpy decât mine. M-am lăsat bătut și m-am furișat inapoi la culcare. “Ce se intâmplă, de ce se leagănă asa?”, s-a auxit vocea recrutului de undeva din întunericul camerei. “Sunt valuri... E OK.”, am încercat s-o liniștesc. “Asa mari?...” “Suntem in Pacificul de Sud...” Recrutul n-a mai răspuns și s-a reașternut liniștea peste întuneric. Undeva intr-o altă cabină a căzut ceva greu. Aproape imediat a alunecat de pe masă și una din camerele GoPro cu gimbal cu tot. “Cât o să mai fie așa?”, a intrebat din nou recrutul. Intre timp se trezise și Seasick lângă mine. “Are you OK?” “O să fie bine, știu aștia ce fac. Căpitanul îmi inspiră incredere.” Am intors capul spre Seasick. “I’m fine, just went to the bathroom...” Am intors din nou capul spre locul unde era patul recrutului. “Incearcă să dormi ca mâine ieșim iar la un ghetar...” “Nu pot... se leagănă prea tare și mi-e rău.” “Incearcâ...” Seasick m-a apucat de mână. “Do you think it will be OK?” “Yep. Besides, there is not much we can do. We’re passengers... I trust them.” “OK.” Nu știu exact în ce ordine am adormit în timp ce Stella Australis scârția din toate niturile ca o corabie din filme... După ce a intrat în strămtoarea Magellan, probabil spre dimineață, n-am mai simțit nimic. Începănd din dimineața următoarea viața la bord incepea să alunece inevitabil spre rutina unei confortabile închisori plutitoare care nu-mi mai încăpea setea de explorare. Mărturisesc că Începeam să mă plictisesc și de restul pantofarilor și chiar și de confirtabilele fotolii din barul de pe puntea 5. Deși la o altă scară, îmi aminteam de zilele și nopțile petrecute pe transiberian, în cea mai mare parte lipit zdravăn de scaunul vagonului restaurant. Doar că atunci nu o cunoscusem încă pe Seasick și călătoream mai singurel... Așa cum ni se comunicase prin intercom, după micul dejun urma sa debarcăm la un alt ghetar și eram instruiți să ne încolonăm gata echipați pe punțile repartizate anterior. “Hai la spanioli...”, am sugerat eu dupa ce ne-am pus vestele și ne pregăteam să ieșim din cabină. “Păi, e voie?”, a întrebat recrutul. Uf, maica-mea trăită toată viața urmând cu strictețe sinuozitățile unui program de functionar încarcerat intre ce e voie și ce nu e voie... “I think we should stick to our group...”, a adăugat Seasick, care și ea are tendința să urmeze ad literam toate instrucțiunile și prevederile. “What do you think will happen if we go with the Spanish speaking group?”, le-am zgandarit eu. “I don’t know, but we should stay with our group.” “Why? And exactly makes it OUR GROUP? I say let’s find out what happens if we go with the Spanish speaking group.” Am pornit spre puntea 4, în sens opus direcției cu care ne obișnuisem. Îmi era clar că incepusem să mă plictisesc pe vas. Evident, am coborât la Zodiacuri încolonați printre vorbitorii de spaniolă și nimeni n-a sesizat sau s-a sinchisit în vreun fel. Probabil în ochii echipajului eram o aceeași masă omogenă de pantofari “portocalii”. Debarcarea la ghetar a fost ușoară și a trebui să mergem cam 2 Km pe o plajă plăcută până la baza ghețarului. Am avut prilejul să ne umplem ochiul de malurile muntoase ale Stramtorii Magellan, de verdele pădurii și albăstruiul rece al ghețarului. Recrutul și-a adunat vreo trei pietricele pe care intenționa să le ia cu ea. “Am voie?” Erau trei pietricele de pe plajă care împreună incăpeau în palmă. Am luat pietricele și mi le-am băgat in buzunar fără să-i răspund. Sincer, nu știam răspunsul. Echipajul a avut grijă să ne aducă înapoi la bord pentru prânz. Parcă eram un grup de pre-școlari plecați în tabără cu clasa. Pentru dupa amiază organizaseră o altă ieșire cu Zodiacul la un alt ghețar unde nu se putea debarca. Pe drum spre sl doilea ghețar conducătorul Zodiacului nostru a avut de furcă cu frunzele de kelp care se infașurau pe cizma motorului astupănd răcirea. De câte ori se schimba zgomotul motorului și conducătorul Zodiacului se angaja in câteva manevre înainte-înapoi, pantofarii priveau îngrijorați. Conducătorul bărcii nu le explica nimic, ghidul continua să toarcă despre faună și floră și pantofarii păreau să se intrebe daca cumva le-a venit sfărșitul... Am reușit să filmez vreo două cadre la ghețar înainte sa ne intoarcă Zodiacul la vas pentru cină. Acum chiar că eram plictisit și am acceptat fără ezitare o invitație să vizităm sala mașinilor. Doua Cummins diesel, nu exagerat de mari, erau sufletul și voioșia vasului. Alt motor diesel antrena generatorul de curent, cateva pompe, desalinizatorul, atelierul mecanic, depozitul de alimente (parca cambuza ii spune pe românește), alea, alea, am vazut și sala de mașini. Am uitat să specific că cu o zi în urmă vizitasem the bridge. După cină ni s-a explicat programul ultimei zile la bord cand vom debarca mai intai la Insula Magdalena, la colonia de pinguini și apoi ne vom reîmbarca pentru ultima dată pentru a merge la Punta Arenas unde ne von lua la revedere de la Stella Australis. Este de interesat de remarcat că după cină am fost invitați cu toții pe puntea 5, unde altundeva, să participăm la o licitație. Se scotea la licitație harta originală de navigație a vasului Stella Australis in voiajul ei de la Ushuaia la Punta Arenas(!) Pai, inca mai aveam de strabatut jumatate de Stramtoarea Magellan(!) Aveau sa navige dupa o alt aharta, sau dupa ochi, ca magellan?... Era interesat dacă pantofarii se vor lăsa antrenați în această licitație... pe romaneste, daca pun botul. Si l-au pus. S-a început de la USD 100. După câteva fitze între un neamț, un ametican și un francez, care au inpins prețul hărții peste USD 400, s-a dat adevărata bătălie intre o italiancă și un japonez. A caștigat în aplauze furtunoase japonezul care și-a cumparat o hartă complet inutilă, cel puțin din punctul meu de vedere, pentru USD 620. Am adormit întrebându-ne unul pe altul cum o să se folosească japonezul de harta cumpărată. Era destul de mare și ar fi ocupat jumătate din peretele din sufragerie... Zic și eu. Imbarcati pe Zodiac, plecam la un alt ghetar, Ce sa facem pe plaja? Ne umplem ochiul de peisaj si cautam pietricele frumoase... Stella Australis asteapta la ancora mai inspate. Tara de Foc are inca portiuni suficient de salbatice pentru a umple si sufletul... Pacat ca am ajuns la bordul unii vas... Am voie sa iau piatra asta? I'll cover you.. :)) Eu tin flancul opus... :)) Acolo-i ghetarul? Pai, seamana cu cel de ieri... Mergem pana la baza lui? Nu mergem mai aproape ca... nu mai incape in poza ghetarul... Ne duc astia inapoi pe vas ca se serveste pranzul. Parca am fi in tabara. Cha-cha-cha... Mergem si la celalat ghetar, da? La celalalt ghetar nu se poate debarca, dar ne apropiem cu Zodiacul. Conducatorul barcii se teme sa se apropie mai mult. Asta e, daca n-ai lucrul tau... Ma fac eu mare intr-o zi... Asta a fost ultimul ghetar vizitat in Tara de Foc. Mergem sa vedem si sala masinilor? Maine ajungem la pinguini si la Punta Arenas. Ultima noapte la bord. Pana la urma, puntea 5 este mai frecventata decat propria cabina... Ne-am trezit la 04:00 hours privind pe geam luminile din Punta Arenas care alunecau ușor în spatele nostru. Asta avea să fie o zi extrem de lungă. Pentru a ajunge la colonia de pinguini din insula Magdalena urma să navigăm mai departe spre nord-nord est, de-a lungul Strâmtorii Magellan. Am debarcat din Zodiac pe insula Magdalena odată cu primele raze de soare și am fost întămpinați de un zgomot nou abia perceptibil și greu de descris. Colonia de pinguini era extrem de numeroasă și pe măsură ce înaintam pe mal din ce în ce mai zgomotoasă. Zgomotul inițial prinsese contur și cum înțelegeam și de unde provenea. Aveam să intâlnim cel puțin doi rangeri de-a lungul potecii de acces riguros marcate. Unele cuiburi se aflau amplasate la mai puțin de 1 m de potecă și fusesem avertizați că trebuie să ne oprim să acordăm prioritate pinguinilor care coboară spre apă sau se întorc de la apâ la cuib. A fost extrem de interesant să urmărim pinguinii de aproape. Aproximativ un sfert din insulă era acoperit de cuiburi de albatroși și era la fel de interesant comportamentul “intrușilor”, fie pinguini ce aveau cuib intre albatroși, fie albatroși ce aveau cuib printre pinguini... Și unii si alții aveau înaltimi si volume aproximativ egale. Era greu de imaginat cine ar fi reușit să izgonească pe celălalt intr-o confruntare directă... Cred că am stat puțin mai mult de o oră pe insula Magdalena, după care ne-am imbarcat pentru ultima dată pe vas. În jurul prănzului ne-am apropiat de micul port din Punta Arenas și ne-au ieșit în întâmpinare două remorchere care urmau să ajute vasul să acosteze. La câtă marinărie pricepe un novice ca mine, mi s-a părut ca remorcherele s-au băgat în seamă în virtuatea vreunui regulament ciudat, sau pur și simplu pentru a-și justifica existența, căci părea foarte clar că Stella Australis poate andoca fără ajutor exterior. Mi-am amintit bacul care cu un an în urmă ne-a purtat în sens invers peste apele Stramtorii Magellan, de la Punta Arenas la Porvenir. Trecuse deja un an... și parcă se intâmplase cu doar câteva zile în urmă. Îmbătrânim... Am debarcat, ne-am recuperat valizele de la baza pasarelei și am fost preluați de un autobuz pentru nu mai mult de 50 m până la vamă. După ce am trecut de vamă an găsit un magazin de suveniruri și am convenit să lăsăm acolo valizele contra cost. Eliberați de valize am sărit în primul taxi care ne-a ieșit in cale. “Hi, can you take us to Nao Victoria?” “Bueno. Brazilians?”, a întrebat șoferul. “Nope. Newyorkers...” Nu părea convins, mai ales că am trecut pe limba română. “Eu nu vad aparatul de taxat! L-a pus?” “E aici la mine în față.”, a răspuns Seasick care se urcase lângă șofer în caz că va fi nevoie sa trecem rapid comunicarea în spaniolă. Au fost câțiva kilometri buni până la Nao Victoria, replica 1:1 a vasului lui Magellan. În ciuda distanței taximetristul ne-a liat echivalentul la mai puțin de USD 3. Whoa, să te tot plimbi cu taxiul prin Punta Arenas... Vedeam replica 1:1 a vasului Nao Victoria pentru prima dată și prima impresie a fost una de... înghesuială. Deși nava părea mare și impunătoare privită de afară pe uscat, totul părea extrem de mic și neîncăpător înăuntru... Cu copaia asta a pornit Magellan să înconjoare lumea? Ne-am strecurat în sus și in jos pe punți, în replica cabinei lui Magellan, în cală, până în cel mai mic cotlon în care am încăput. Whoa! Chapeau navigatorilor de atunci.. găteau la o sobă cu lemne pe puntea principală. Dormeau în hamace... în cală era întuneric și probabil intra ușor apa de la valurile ce încălecau bordurile. Echea era enormă și ieșea afară din corpul navei printr-o deschizătură prin care sigur intra apa valurilor de pupă. Absolut inpresionanți marinarii ăștia ai lui Magellan. Nici cabina lui, unica cabină a vasului, de altfel, nu oferea mai mult confort. Un pat mic și îngust cu baldachin, o masă, un scaun rudimentar și cam atât... Am coborât de oe Nai Victoria profund marcat de cele văzute. Lângă Nao Victoria se afla replica 1:1 a HMS Beagle și am avut ocazia să comparăm și să apreciem evoluția construcției navelor Fără a fi cu foarte mult mai mare, HMS Beagle era impărțită într-un alt fel care oferea indiscutabil mai mult confort și senzația de spații private. Evident și grementul era altfel și velele păreau mai ușor de controlat. Am privit de pe puntea prova încercând să-mi imaginez cum vedea Darwin si Fitzroy zona din Țara de Foc din care tocmai venisem... Am coborât de pe HMS Beagle și am vizitat celebra barca a lui Shackleton și vasul pe care l-a închiriat în Punta Arenas să se ducă să-si salveze echipajul. Copleșiți de atâta istorie navală am luat un alt taxi înapoi să ne mai ostoim și foamea de alimente... După prânz am pornit la pas pe străzile din centrul orașului Punta Arenas căscând gura din loc în loc, ba la biserica din centrul orașului, ba la magazine aiurite, ba prin parc, până s-a apropiat ora de plecat la aeroport. Ne-am dus să recuperăm cele două valize și am sărit într-un taxi spre aeroport pentru un zbor la Santiago de Chile. Ajungeam în aeroportul din Santiago târziu spre miezul nopții si dimineața la 04:00 hours trebuia să fim înapoi la plecări pentru un zbor de 6 ore până în Insula Paștelui. Seasick si recrutul pareau extenuate. Salt Inainte! Practic, închiriasem camerele de hotel din interiorul aeroportului pentru un duș fierbinte și să nu înțepenim 4 ore pe băncile din aeroport. A fost putzin piperat, mai ales ca a trebuit sa inchiriem doua camere, dar in conditiile respective s-a meritat. Am apucat să dormim cam 2 ore... Suficient cat sa-si recapete trupa zambetul de vacanta... Vrednici și cu noaptea’n cap, am prins la timp avionul spre Insula Paștelui. Masina inchiriata ne astepta in parcarea aeroportului. Incepea un nou capitol... Spre dimineata Stella Australis a alunecat in tacere pe langa luminile orasului Punta Arenas. Recrutul se prezinta la raport, gata de debarcare... Insula Magdalena, unde se afla una din cele mai mari colonii de pinguini. Stella Australis a ramas sa ne astepte la ancora. Stramtoarea Magellan este foarte lata in zona asta... Racoarea diminetii ciupeste putin mainile si obrajii... Debarcam, in sfarsit, la pinguini... Pinguinii au intodeauna prioritate.... Stella Australis se apropie de micul port din Punta Arenas, vedere de pe bridge. Apar doua remorchere. Initial ne flancheaza pe ambele borduri, ulterior imping amandoua din babord. Acostam in Punta Arenas. A venit un autobz sa ne preia pentru o distanta de doar 50 m. datorita regulamentelor portuare care interzic deplasarea pietonala a pantofarilor... A durat mai mult incarcarea si descarcarea autobuzului decat ar fi durat deplasarea pe jos. Suntem gata sa intram la vama in Punta Arenas. Vama si terminalul maritim din Punta Arenas. Iesim din perimetrul portului si intram in oras. Trebuie neaparat sa scapam de doua din valize pentru a ne misca mai usor. “Hi, can you take us to Nao Victoria?” Replica 1:1 a vasului Nao Victoria So... Recrutul este gata de razmeritza... Momente de tensiune la usa lui Magellan... Recrutul isi ispaseste pedeapsa prin munca... trebuie reinstaurata disciplina la bord. Coboram in cala... (mai multe imagini vor fi prezentate in varianta video a jurnalului) Urcam in replica cabinei lui Magellan, singura cabina privata a vasului. Replica patului lui Magellan. cabina este foarte stramta, grosolan construita si oarecum incomoda. In cala conditiile sunt si mai rudimentare. Imaginile de la bordul replicii HMS Beagle vor fi prezentate in varianta video a jurnalului. Urmeaza barca lui Shackelton... povestea acestui om este intr-adevar impresionanta. E timpul sa ne intoarcem in centru sa intram la masa... Magellan ne urmareste peste tot... Sunt vreo 20 Km pana la aeroport dar prindem un taxi si prindem avionul. Mergem in nord la Santiago.La revedere Tara de Foc, la revedere Patagonia. Trupa pare extenuata. Au nevoie de un dus fierbinte, o cafea tare si ordine de marsh cat mai precise... Am anticipat dificultatea acestei zile si am optat la camere in hotelul din incinta aeroportului. Dupa doua ore de somn, dusul fierbinte si o cafea tare, la 4 dimineata, zambetul a revenit... Pas alergator sa prindem avionul. Doar ca la Insula Pastelui se zboara dintr-o alta sectie a aeroprtului. Controale suplimentare la pasapoarte pentru aceasta destinatie. OK... Seasick, Grumpy si recrutul sunt imbarcati si gata de zbor. Avioanele care zboara de la Santiago la Insula Pastelui si retur sunt cele mai noi si mai intretinute, cu cel mai confortabil scaun si cel mai mult loc la picioare din toate cele 7 zboruri ale acestei calatorii. Asa, da! In timpul zborului de 5 ore trupa pare din nou obosita. Desteptarea! Trebuie intarit moralul si disciplina. Mai avem multe ore pana ne vom retrage la camere sa dormim... Am aterizat in insula Pastelui. Capul sus, vezi unde calci, trusa de prim ajutor e minima si nu avem timp de pierdut la spital! Recrutul e deja pe tarmac. E cald si placut pe Insula Pastelui. o clima complet diferita de acum 12 ore in Punta Arenas. Gata s-a inviorat si trupa. Pas alergator sa ridicam masina din parcare. S-a rezolvat rapid si problema transportului pe insula. Mergem intai la hotel sa lasam bagajele si pe urma mergem sa mancam caci mie chiar mi-e foame dupa cafeaua aia. Faceti cate un dus rapid daca vreti, dar in 20 de minute plecam la masa. Suntem in vacanta, nu avem timp de lenevit... Mancare pescareasca, ca doar suntem in mijlocul Pacificului... Sa va fie de bine. Acum iesim la plimbare, intai in oras apoi mergem la craterul din spatele aeroprotului... Executarea. Trafic stufos si oarecum dezordonat in oras. Gata, plecam la crater. (va urma)