Clasament

si o zi frumoasa sa aveti !

rulotisti si sa aveti o zi de miercuri excelenta!

Neața bună tuturor !

prieteni!

(penultima parte continuare) Ne-am trezit la 04:30 conform planului din ajun și am împachetat toate bagajele pentru că asta fusese ultima noastră noapte la hotelul din San Pedro de Atacama. Voiam să vedem și geyser-ele de la poalele vulcanului El Tatio și citisem că trebuie vizitate nu mai târziu de răsăritul soarelui... De la vulcan drumul de acces de vreo 100+ Km ne scotea înapoi prin San Pedro de Atacama dar plănuisem să ne oprim doar câteva minute la piața de fructe să luăm cateva prospături pentru drum. Nu ne rămăseseră decât două nopți de petrecut în Chile și hotărâsem să împărțim cei 1,700. Km până la aeroportul din Santiago în vreo două segmente de 800 Km și unul de 100 Km. de la Vaparaiso la Santiago. San Pedro de Atacama era în cea mai mare parte adormit, doar ici colo apărea căte un microbuz Mercedes Sprinter cu turiști pe jumătate dornici să vadă și ei geyser-ele. Odată cu ieșirea din orășel avea să înceapă o cursă bizară pe serpentinele strânse ce șerpuiau prin în întunericul nopții. Probabil mizând pe aparenta absență a traficului din sens opus. microbuzele se angajau în depășiri haotice chiar în mijlocul curbelor. Noroc că zidul de întuneric ascundea hăurile pe ambele părți ale șoselei “What the fuck is wrong with them?” Era clar că toți șoferii de microbuze care se întreceau în transportul turiștilor adormiți pe serpentine erau localnici familiarizați cu fiecare curbă, denivelare și groapă. Aveam chef de puțină distracție și, chiar dacă nu cunoșteam starea drumului și doar reacționam reflex la ce puteam distinge în lumina farurilor, am început să-i transpir puțin pe cei care încercau să mă depășească în curbe. Spatele Nissan-ului derapa aproape la fiecare curbă a serpentinelor... “Why are you driving so fast?, a întrebat Seasick încercând să-și mențină echilibrul. “Da... mergi mai încet...”, a completat recrutul. “I just don’t want to hold the traffic behind me...” “Just let them go... obviously, they know each and every bend of the road...”, a încercat Seasick să mă convingă. Părea că nu am încotro și îmi părea rău pentru că aveam chef să mă amuz puțin cu șoferii localnici... Se mergea foarte repede, mult mai repede decăt permiteau serpentinele și starea drumului neasfaltat. Am încetinit la prima linie dreaptă și am lăsat primele două microbuze din spatele meu să ne depășească. Doar două din cele 10 - 15 perechi de faruri ce se zăreau apărand succesiv în funcție de cum alternau curbele și porțiunile drepte... La un moment dat am intrat într-o interminabilă porțiune de corugații. Parcă am fi fost pe Canning Stock Route, în Australia. Am întors capul spre Seasick. “It feels like Oz, mate...” “Do you think this car will hold?”, a întrebat Seasick. “There’s only one way to find out, mate...” “Parcă se rupe pe dedesupt...”, a intervenit și recrutul. “Uneori se mai rupe... “, am răspuns eu accelerând. “...și in mod paradoxal, viteza îi priește mai bine în condițiile astea...” “Really?...”, a părut Seasick să se mire sincer. “Kind of...”. Nu eram nici eu 100% convins că 120 kmh oferea o șansă mai bună de supraviețuire suspensiilor ce păreau hotărâte să se dezmembreze... Microbuzele din fața noastră se îndepărtaseră la vreun km de noi, în timp ce microbuzele din spate prinseseră o portiune flată și ieșiseră de pe drum alergănd paralel cu noi direct prin buruieni. Oare, să fi fost mai bine decât pe corugațiile drumului? Și farurile lor păreau să vibreze destul de violent. La întoarecerea de la vulcan, pe lumină, aveam să constat că în această porțiune flată goana mașinilor crease în timp câteva drumuri paralele și pe o parte și pe cealaltă a drumului principal. Din păcate și aceste drumuri paralele erau la fel de brăzdate de nemiloasele corugații. După aproape 100 km de corugații, orice mașină nouă ieșită silențios pe poarta fabricii capătă jocuri, toleranțe și zgomote noi pe la mai toate îmbinările și articulațiile. Este cel mai sesizabil “botez” al drumului... Go Nissan! Deși plecați cu noaptea-n cap, am găsit cu greu parcare la geyser-e. Oare, ăsta era motivul pentru care toți riscau să-și rupă suspensiile și gâtul pănă aici? N-am găsit nici un alt motiv plauzibil. Era frumos, dar prezența atâtor pantofari zgribuliți și cu ochii cârpiți de somn diminua puțin din plăcerea ochiului. Când a răsărit soarele am decis să plecăm. Păream să fim prima mașină angajată inapoi pe drumul de coborâre de la El Tatio. În sens opus urcau încă întârziați răzleți. Citisem undeva că pe acest drum de acces la El Tatio există un cătun de câteva familii unde se pot cumpăra frigărui de llama. Eram curioși dacă taraba de frigărui deschisese așa devreme. După muchia unui munte, la baza unei coborâri lungi, am zărit cele câteva case și o mică deviație a drumului. Eram prima mașină de pantofari sosită... Cărbunii se aflau pe grătar dar focul nu fusese încă aprins. Doi bărbați au ieșit dintr-o casă scundă din spatele grătarului și ne-au salutat. “Buen dia...” Am coborât din mașină și i-am salutat și noi. “Hola.” Unul dintre cei doi bărbați a aprins focul în timp ce celalalt m-a întrebat ceva nedeslușit în spaniolă. I-am făcut semn cu mâna spre Seasick. “My wife speaks Spanish...” Barbatul voia să știe dacă au urcat multe mașini la vulcan. Aha, potențiali clienți... Până s-a făcut jarul au început să coboare treptat microbuzele. Primele trei au oprit la frigărui, dar numai șoferii au întrebat cât mai durează până vor fi gata. Primele trei frigărui au fost ale noastre. Si următoarele două, ca de micul dejun. “Mâncăm așa, din mână, fără farfurii?”, s-a mirat recrutul. I-am răspuns înainte să inghit, în timp ce mestecam. “Yep, la botu’ calului, haiducește...” Am sesizat câțiva pantofari coborând din microbuze cu camerele foto ale telefoanelor îndreptate vitejește spre frigăruile noastre. Din cele trei microbuze sosite, apoi încă unul, apoi încă patru, majoritatea pantofarilor au făcute poze, dar, cu excepția șoferilor, absolut nici unul din cele câteva zeci de fotografi înrăiti nu au cumpărat sau gustat frigăruie de llama. Ori erau cu toții vegetarieni, ori erau toți îndrăgostiți de llame, ori se temeau de condițiile în care fusese pregătită carnea, mai ales că li se repetase să nu se atingă de alimente oferite la marginea drumului... Nouă ni s-au părut absolut delicioase și eu aș fi mâncat-o fără ezitare și pe a treia, dar mi s-a făcut milă de săracii șoferi care priveau înghițind în sec. Ar fi mers și o Coronita rece dar ăia nu aveau permis de vânzare a băuturilor alcoolice și a trebuit să amânăm plăcerea. După acest excelent mic dejun am continuat coborârea de pe El Tatio până la Piata de Fructe din San Pedro de Atacama, unde am servit pepene ca desert, tot la botu’ calului. Asa, cu praful inhalat cu tot, a fost delicios! Dupâ pepene ne-am întins la drum. Am mai alimentat o dată cu motorină și RB și ne-am asternut la drum spre sud de-a lungul coastei Pacificului. La 05:00 dimineata, strazile din San pedro de Atacama erau aproape pustii... Cand ne-am apropiat la vreo 25 km de poalele vulcanului El Tatio (alt. 5,314 m), a inceput sa se crape de ziua... Intrarea (cu plata) la geysere. (alt. 4,320 m). Am gasit cu greu parcare la peste 4,300 m. Probabil de aceea se grabeau microbuzele de dimineata. De-ar fi fost mai putini pantofari... La coborarea de la vulcan ne-ai esit in cale o vulpe... Hai, ca au dat astia in sfarsit drumul la gratar.. Asteptand frigaruile de llama... Recrutul ar fi vrut sa vada cat de curat se prepara carnea... Whatever.. Daca ti-e foame, mananca si nu te mai gandi.. Frigul diminetii musca putin la maini.. Jarul nu es te inca gata pentru frigarui dar ne grabim... Bucatarul a dat drumul la "productie". Soferii de microbuze sositi intre timp, isi asteapta randul. "Mancam asa, din mana, in picioare?" De abea de la al doilea rand de frigarui ne-am dat seama ca FRIGE!!! Continuam coborarea spre San Pedro de Atacama. De abea acum vedem pe lumina unde ne-am jucat "prinselea" in lumina farurilor cu soferii de microbuze... Inapoi in San Pedro de Atacama, la piata de fructe. Pepene taiat la botu' calului... Ne luam la revedere de la san Pedro de Atacama... Inapoi pe malul Pacificului... looking for a hotel for the night.

Buna ziua, Va prezentam rulota noastra. Am primit-o de la un prieten in schimbul unor discount-uri oferite pentru niste produse mai scumpe. Rulota cand am luat-o avea probleme cu infiltratiile. Avea tavanul lasat in dreptul trapelor deoarece proprietarul dinainte de amicul meu le daduse cu silicon universal, lemnele de sustinere a trapelor putrezise si se rupsese, mai avea podeaua umflata la intrare. Totul era functional pe ea, frigider pe cele 3 surse, aragaz si soba, lampa pe gaz nu am incercat-o ca nu prea aveam de gand sa o folosesc. Eu si sotia ne-am hotarat sa o luam acasa si incet incet sa o readucem la viata. Am facut actele, am inmatriculat-o iar apoi am inceput curatenia si mesteritul la ea Dupa curatenie am remasticat trapele si am pus mocheta Rulota am primit-o si cu toaleta si cu usita de vizitare. Am folosit-o un an asa iar apoi am demontat baia, tavanul si podeaua pentru a rezolva infiltratiile si pentru a mari cu 5 cm baia pentru a putea fi fixata toaleta si pentru a putea fi golita din exterior. S-a pus tapet pe tavan si peretii laterali, s-a modificat electrica, s-a modificat lampa de pe gaz pe led, s-a schimbat miniblatul de la bucatarie, s-a montat alta baterie de apa. La baie urmeaza sa se puna si chiuveta pe colt. o am dar ne-am grabit sa plecam din nou pe Cheia :P Urmeaza acum remasticarea sinilor, schimbare chedere geamuri fixe, garnitura cos truma, palarie cos truma, si schimbare tabla usita thetford, si am gasit sa imi cloneze cei de la knott osia deoarece este foarte veche si nu gasesc piese pentru ea.

Cei care chiar vor sa vada geyser-ele se scoala cu noaptea in cap pentru a profita de diferenta de temperatura dintre apa ce iese la suprafata si aerul de afara. Pana la rasarit, datorita acestei diferente de temperatura coloanele de abur sunt mai puternice, mai vizibile si mai impresionante. Tururile organizate cu microbuzele sunt aproape in totalitate programate pentru plecarea din San Pedro de Atacama la 05:00 dimineata. Corect, este extrem de riscant sa mergi peste corugatii cu viteze mai mari de 100 kmh pentru ca masina incepe sa planeze. Tocmai aceata planare are menirea sa protejeze suspensia. Metoda se poate aplica doar pe portiuni drepte, datorita lipsei de control asupra directiei, pentru ca practic te bazezi pe inertia masinii si exclude orice posibilitate de franare eficienta. Anticipezi din timp cand vrei sau trebuie sa opresti si lasi masina sa se opreasca... apropae identic cu condusul pe gheata. Evident, iti permiti asta cand stii bine zona, sau cand altii din jur fac acelasi lucru pentru ca ei cunosc bine zona. Orice groapa mai mare, sau denivelare, se "sare" la risc, pentru ca orice tntativa de franare sau schimbare brusca a directiei poate conduce la deraparea severa a masinii cu iesirea de pe carosabil, coliziune sau rasturnare. Viteza optima de abordare a corugatiilor pentru a ameliora vibratiile este determinata de distanta dintre ele, adancimea, frecventa si uniformitatea lor. Exista o asa zisa "viteza de rezonanta, subcare vibratiile sunt severe si peste care controlul masinii scade pana la lipsa oricarui control. Noroc cu inertia... Caracteristicile corugatiilor depind de diametrul rotilor care le-au format si nu n ultimamasura de viteza si greutatea masinilor care au format acele corugatii. Condurea pe portiuni intinse de corugatii devine o adevarata "arta" in "Australia".. Soferii localnici de microbuze pareau si ei experti. Mi s-a parut totusi ca suspensia a resimtit efectul corugatiilor. Chestia cu "Raliul Dakar" in Chile mi se pare amuzanta... Puteau sa-i spuna raliul sarii, raliul anzilor, raliul inca, raliul Atacama, pentru ca nu prea are nici o legatura cu Dakar-ul de peste garla... Nu stiu, glumesc si eu, pentru ca nu m-au preocupat niciodata raliurile, nici sa le urmaresc, ni ci sa particip, nici sa cumpar produse bazandu-ma pe cum s-au comportat la vreun raliu... Cu tot cu confuzii, intoarcerea in Santiago pentru a inlocui prima masina, alimentari, mancat, facut poze, etc. noi am facut semnificativ mai mult de 18.5 ore, desi unde s-a putut s-a mers in jurul vitezei legale. Interpretarea dificultatii drumului depinde firesc de perceptia fiecaruia. Nu mi s-a parut nici foarte lung si absolut deloc dificil. Sosele din Chile sunt foarte bine intretinute si traficul moderat. Da, exista mii de cruci si troite pe marginile soselelor, dar asta nu inseamna ca nu poti trece este tot fara vreo pana, sau zgarietura, daca esti treaz, atent si precaut si daca starea tehnica a masinii corespunde cerintelor. Da, exista caroserii stalcite si calcinate pentru ca cedarea franelor pe o serpentina la coborarea intr-o panta poate conduce la dezastru. Sunt convins ca membrii acstui forum cunosc toate aceste aspecte legate de intretinerea si exploatarea unui autovehicul. A fost o "aventura", doar in masura in care nu stiam cum va rezista solicitarilor o femeie de 81 de ani, in rest oricine cu suficienti bani de motorina si timp disponibil, poate strabate usor acest traseu. Cea mai "aventuroasa" situatie a acestei ture a fost parcarea si iesirea din parcarea hotelului din Valparaiso. Garajul extrem de stramt, ca si strada de acces, nu fusese proiectat pentru masini mai maricele si s-a intrat efectiv la "foitza de tzigara" prin numeroase manevre de ajustare in care masina se deplasa mai putzin de 10 cm... Nu am zgariat-o dar a fost o aventura. Probabil versiunea video a jurnalului a surprins momentele... Cele bune.

Buna dimineata tuturor. O zi de miercuri minunata va doresc

O zi excelentă vă doresc!

Bună dimineața !

Va salut! Numele meu este Cătălin posesor de citroen jumper transformat în motorhome cu ajutorul forumului. Toate cele bune!

Pana sa apuc sa revizuiesc comentariul a expirat timpul... Putzin cam "draconica" aceasta caracteristica a forumului, dar fiecare cu optiunile lui... Am vurt doar sa adaug, in caz ca citeste si cineva mai putzin familiar cu deplasarea pe corugatii, sau suprafete neasfaltate, ca este strict necesara si ajustarea presiunii cauciucurilor. Exista situatii limita cand abordarea terenului accidentat' se face la jumatatea presiunii utilizata in deplasarea pe asfalt. Pentru corugatii as sugera cam 3/4 din presiunea pentru asfalt, altfel masina sare ca o minge de baschet...

O zi excelenta va doresc.

Drum bun Antal si sa va intoarceti cu bine. Succes acolo unde mergeti

Multă sănătate și drumuri bune @Fejer Antal

Drum bun si vesti bune la intoarcere !!

@Alin Opran Cred ca orice solutie complementara este binevenita. Daca nu este frig stai doar cu incalzirea in pardoseala, avantajul vecinilor de camping ca lipsesc noxele degajate de heater. Poti lasa in functiune incalzirea cand vizitezi diferite obiective turistice peste zi, la clima din Irlanda asigura usor o temperature placuta. Cand te intorci pornesti la nevoie heaterul pe treapta maxima si incalzeste imediat. 250 euro in balanta cu multe avantaje!!! Cine castiga?

Salutari tuturor. Ne pregatim sa plecam la Budapesta, din motive de sanatate al sotiei. Acum incarc masina cu bagaje si mai tarziu plecam. Daca totul va merge bine duminica ne intoarcem. Nu stiu daca o sa pot sa intru in perioada asta pe forum, Va doresc tuturor toate cele bune

Astazi ma bate un gand .... si ma bate rau de tot Cum sunt la faza de lucrare de a pune parchetul ma tot gandesc la o incalzire in pardoseala. Stiu ca este electrica si consuma ceva dar cum aici in Irlanda de poti conecta la electricitate in zonele de parking motorhome nu ar fi o problema curentul. Cautand pe net am gasit detalii interesante despre o solutie noua de incalzire in pardoseala, ceva cu film de 0.38mm grosime si tehnologie infrarosu. Din calculele mele, sa acopar cca 5mp de podea plus controller digital touch ma duce undeva la 250 euro, nu mi se pare mult pentru un asa confort Consumul ar fi de cca 80w/mp deci in total as consuma undeva la 400w/h. Cine vrea sa studieze metoda/materialul/preturile poate sa o faca aici. Astept pareri

Interesanta aceasta cursa spre ghezere si destul de matinala! Ma gandeam cum i-a convins organizatori pe turisti sa plece cu noapte-n cap ? Eu nu-mi inchipui cum este sa mergi cu viteza asa mare pe un drum cu corugații.Teoretic ai pierde controlul, rotile fiind mai tot timpul in aer . Destul de arida aceasta ultima portiune a calatoriei mai ales Salar de Atacama,desi este pe panmant pare a fi ca pe luna! Chile,o tara in care sa organizat de mai multe ori raliul Dakar! Am putut vedea cum soarele este destul de arzator pe coasta pacificului de-a lungu drumului si de minunata baie facuta in el,cu nopti destul de racoroase! Multe piesaje selenare! O adevarata aventura ! Felicitari si multumim pentru prezentarea facuta pas cu pas!

Nu este nevoie. Sunt multe case de bilete si autobuzele circula din 30 in 30 min. Si noi ne-am speriat cand am ajuns la locul cu pricina si am vazut o mare de oameni de toate culorile. Mai important este sa faci rezervare pentru drumul de intoarcere. Asta se face cand ajungi sus si ultima ora de retur (daca mai retin bine) este 16.

Aceleasi salutari cordiale pentru colegii de la Braila ! Nu ninge ,dar este frig ,in rest o seara placuta sa aveti

@Daniel P , @Drinovan Ovidiu , @Ovidiu-Betty , @Fejer Antal , @Radu Ghita si toti colegii care vor citit si vor aprecia postarile noastre, Noi credem ca este foarte important sa facem cunoscut rulotistilor experientele prin care am trecut. Realitatea este ca rulotismul nu este promovat si incurajat in Romania, iar locurile de campare, de cele mai multe ori sunt ascunse si daca nu esti informat, treci pe langa ele si nu stii ce sa faci si unde sa te instalezi, pentru o zi sau mai multe, in natura. Sa nu mai vorbim de obiectivele cu valorare istorica, culturala, artistica pe langa care trecem si nu le bagam in seama. Noi cititm cu atentie postarile colegilor si ar fi binevenita o harta in care aceste locuri de cazare sa fie insemnate, pentruca atunci cand ne aflam in zona sa fim informati. M-am gandit la o asemenea harta interactiva si poate vom gasi persoanele care sa realizeze acest lucru. Incurajez cu toata taria, sa postati cat mai mult despre locurile vazute si cele unde ati campat, ca sa putem toti sa ne bucuram, ca si voi, de frumusetile ascunse, uneori, ale naturii.

Va mulțumesc mult tuturor pentru urări, o zi buna va doresc si eu. Pentru toti aniversatii de azi va doresc multa sanatate si implinirea tuturor dorintelor.

Scump dom'le, scump! Aici era mai ieftin! Incearca pe Aliexpress, gasesti cateva modele, mai frumoase, iar unele au chiar trei pozitii care se schimba la atingere. Ce am gasit eu, costa mai mult transportul decat ele, asa ca am preferat varianta loco. La cele de la Lidl, eu o sa atasez de profilul de aluminiu si un intrerupator, cu sfoara, sa nu ma intind noaptea dupa intrerupator.

Va mulțumesc frumos de urări! La mulți Ani si Forum Rulote!!!!!

Neața bună tuturor ! Chiar dacă sunt -4° C, din nou ninge frumos și ca urmare se anunță o zi excelentă, așa cum v-o dorim și vouă dragi colegi și prieteni !

Salut, Mihai! Verifica intotdeauna temeinic si pe dedesubt! Oricat de aranjat sau greu de verificat este interiorul rulotei, partea inferioara a rulotei, nu minte! Uita-te in special in zonele de colt, usa si roti. O sa ai surpriza sa le gasesti praf, daca deja in interior vezi urme de umezeala! De asemenea, verifica pe dedesubt podeaua sa vezi daca sunt modificari, ranforsari, gauri sau urme de gauri vopsite ulterior. Metoda "spuma" e la moda. Pe dedesubt, o podea "virgina" trebuie sa fie plana, fara stinghii de lemn sau metal. Doar sasiul AL-KO si traseele de gaz, apa si electrice sunt in "relief". Succes!

(probabil penultima parte) Din pacate nu mai exista nici un strop de timp disponibil pentru continuarea acestui raport de tura... In timpul zilei a doua petrecuta Desertul Atacama ne-am reintors in Anzi la 4,500 m (Paso del Cerro Overo) pe o zi cu soare pentru a gasi zapada cand ne-am intors pe aceeasi sosea. Dupa amiaza am coborat din Anzi, de la Laguna Aquas Calientes, la El Valle de la Luna unde am avut ocazia sa aratam recrutului o mica si scurta lectie de speologie... S-a descurcat admirabil. Am revenit la hotel pe seara, am laimentat cu motorina si ne-am pregatit pentru o trezire la 04:30 dimineata pentru a prinde rasaritul la geizerele de la El Tatio, la vreo 100+ km nord-est de San Pedro de Atacama. Dupa vizitarea geizerelor am trecut pe la un mic catun de localnici unde am mancat delcioase frigarui de llama. Am revenit pentru ultima data in San Pedro de Atacama, incantati de un raid la piata de fructe si apoi ne-am intins la drum spre apele Pacificului la Antofagasta. Am impartit segmentul de drum dintre San Pedro de Atacama si Santiago de Chile in trei segmente consecutive. San Pedro de Atacama - Bajia Ingles - Valparaiso - Santiago, cu doua nopti petrecute la hotel in Bajia Ingles si in Valparaiso. Inapoi spre est spre culmile Anzilor. Soseaua trece printr-un punct la 4,501 m (!) Cerul este mai aproape de parbriz... La intoarcere am gasit zapada pe sosea. Ninsese in urma noastra... Intram in Valle de la Luna... Hai sa incepem cu pestera de sare... Pestera este sapata natural intr-un munte de sare... Maine dimineatza mergem la geizere... (va urma?)

prieteni A venit timpul sa va mai povestesc ce am mai facut la conversie ca singur sunteti nerabdatori sa aflati A sosit momentul sa ma indrept spre linia de finish a lucrarilor .... deci am lucrat la finalizarea peretelui din dreapta, cel dintre baie si scaunul soferului; volanul e pe partea "gresita", pe dreapta A trebuit inainte de toate sa fac niste modificari in trasele electrice, initial am dorit sa montez toata electrica/conectica/sigurantele in partea superioara a peretelui dar s-a dovedit la o masuratoare mai exacta ca invertorul hibrid incape prea "la fix" si este greu de manevrat firele. Asa ca am reconfigurat, lasand in locul initial doar sigurantele 12V/220V si mutand invertorul in compartimentul de sub bancheta. Dupa ce am rezolvat problema asta m-am ocupat sa tai si finisez placajul de 9mm cu care am imbracat complet peretele dupa care am decupat cu freza pe conturul ferestrei. A urmat lipirea velurului si montarea garniturii de la geam (doar de decor, nu etanseaza nimic). Pasul urmator a fost sa ma apuc de confectionat dulapul suspendat. Am reusit sa fac partea frontala, am lasat-o pe pozitie pana maine sa se usuce aracetul dupa care voi trece sa finalizez Maine seara sper sa va pot prezenta dulapul suspendat terminat (fara usi montate, inca nu am balamalele) si poate inceputa cutia banchetei

prieteni! Cateva update-uri despre ce am mai facut si ce am mai achizitionat. In primul rand am achizitionat un set de evacuare pentru frigider, parca £29.99 cu transport inclus. Achizitionat si blatul pentru bucatarie, un negru cu picatele ca asa a vrut consoarta. Nu l-am pozat ca este inca in ambalaj, poze dupa montare. Am cautat pistoane pe gaz pentru usile corpurilor mobilei (usi care se ridica) si am gasit la un pret f.modic pistoane f.bune, £1.05. Am luat 8 ca atatea imi trebuie: Am mai executat un panou ce vine deasupra scaunelor din fata si care ma ajuta sa am un spatiu de depozitare generos pentru perne/paturi/cearceafuri in cocoasa caroseriei. O alta munca de "chinez batran si chel", din cauza formelor a trebuit sa execut 2 tipare, primul folosindu-ma de partea superioara a panoului despartitor dintre cabina si marfa. Dupa ce am trasat cat-de-cat conturul l-am transpus pe o coala de placaj de 9mm care a fost finisat pana s-a potrivit la fix. Ulterior l-am trasat pe coala de placaj de 18mm furniruit. Nu am mai apucat sa fac ultima poza dupa finisajul cu cant furniruit si usa de acces, o voi face si posta dupa ce o pun pe pozitie. Ca munca ar mai fi: - montarea placajului pe peretele dreapta intre baie si scaunul soferului (volanul e pe dreapta, normal ) - montarea parchetului - executarea si montarea cutiei de sub bancheta cu 2 locuri, cutie unde vor sta si bateriile. Dupa aceste 3 lucrari pot spune ca este gata 90% si voi lucra la detalii si finisaje

(partea a 9 a si a 10 a combinate) Peste noapte Stella Australis revenise pe Canalul Beagle pe care îl străbătuse spre vest până la apele neastâmpărate ale Pacificului. Până spre dimineață vasul a înaintat spre nord de-a lungul coastei până la deschiderea Stramtorii Magellan. Am dormit o mare parte din această traversare de noapte dar îmi amintesc cum se legăna cabina și drumul de 3 m până la toaletă a fost anevoios. Initial am crezut ca-i lipsa de Malbec din instalație, dar după ce am aruncat un ochi pe geam am realizat că Pacificul era în toane proaste și era chiar mai grumpy decât mine. M-am lăsat bătut și m-am furișat inapoi la culcare. “Ce se intâmplă, de ce se leagănă asa?”, s-a auxit vocea recrutului de undeva din întunericul camerei. “Sunt valuri... E OK.”, am încercat s-o liniștesc. “Asa mari?...” “Suntem in Pacificul de Sud...” Recrutul n-a mai răspuns și s-a reașternut liniștea peste întuneric. Undeva intr-o altă cabină a căzut ceva greu. Aproape imediat a alunecat de pe masă și una din camerele GoPro cu gimbal cu tot. “Cât o să mai fie așa?”, a intrebat din nou recrutul. Intre timp se trezise și Seasick lângă mine. “Are you OK?” “O să fie bine, știu aștia ce fac. Căpitanul îmi inspiră incredere.” Am intors capul spre Seasick. “I’m fine, just went to the bathroom...” Am intors din nou capul spre locul unde era patul recrutului. “Incearcă să dormi ca mâine ieșim iar la un ghetar...” “Nu pot... se leagănă prea tare și mi-e rău.” “Incearcâ...” Seasick m-a apucat de mână. “Do you think it will be OK?” “Yep. Besides, there is not much we can do. We’re passengers... I trust them.” “OK.” Nu știu exact în ce ordine am adormit în timp ce Stella Australis scârția din toate niturile ca o corabie din filme... După ce a intrat în strămtoarea Magellan, probabil spre dimineață, n-am mai simțit nimic. Începănd din dimineața următoarea viața la bord incepea să alunece inevitabil spre rutina unei confortabile închisori plutitoare care nu-mi mai încăpea setea de explorare. Mărturisesc că Începeam să mă plictisesc și de restul pantofarilor și chiar și de confirtabilele fotolii din barul de pe puntea 5. Deși la o altă scară, îmi aminteam de zilele și nopțile petrecute pe transiberian, în cea mai mare parte lipit zdravăn de scaunul vagonului restaurant. Doar că atunci nu o cunoscusem încă pe Seasick și călătoream mai singurel... Așa cum ni se comunicase prin intercom, după micul dejun urma sa debarcăm la un alt ghetar și eram instruiți să ne încolonăm gata echipați pe punțile repartizate anterior. “Hai la spanioli...”, am sugerat eu dupa ce ne-am pus vestele și ne pregăteam să ieșim din cabină. “Păi, e voie?”, a întrebat recrutul. Uf, maica-mea trăită toată viața urmând cu strictețe sinuozitățile unui program de functionar încarcerat intre ce e voie și ce nu e voie... “I think we should stick to our group...”, a adăugat Seasick, care și ea are tendința să urmeze ad literam toate instrucțiunile și prevederile. “What do you think will happen if we go with the Spanish speaking group?”, le-am zgandarit eu. “I don’t know, but we should stay with our group.” “Why? And exactly makes it OUR GROUP? I say let’s find out what happens if we go with the Spanish speaking group.” Am pornit spre puntea 4, în sens opus direcției cu care ne obișnuisem. Îmi era clar că incepusem să mă plictisesc pe vas. Evident, am coborât la Zodiacuri încolonați printre vorbitorii de spaniolă și nimeni n-a sesizat sau s-a sinchisit în vreun fel. Probabil în ochii echipajului eram o aceeași masă omogenă de pantofari “portocalii”. Debarcarea la ghetar a fost ușoară și a trebui să mergem cam 2 Km pe o plajă plăcută până la baza ghețarului. Am avut prilejul să ne umplem ochiul de malurile muntoase ale Stramtorii Magellan, de verdele pădurii și albăstruiul rece al ghețarului. Recrutul și-a adunat vreo trei pietricele pe care intenționa să le ia cu ea. “Am voie?” Erau trei pietricele de pe plajă care împreună incăpeau în palmă. Am luat pietricele și mi le-am băgat in buzunar fără să-i răspund. Sincer, nu știam răspunsul. Echipajul a avut grijă să ne aducă înapoi la bord pentru prânz. Parcă eram un grup de pre-școlari plecați în tabără cu clasa. Pentru dupa amiază organizaseră o altă ieșire cu Zodiacul la un alt ghețar unde nu se putea debarca. Pe drum spre sl doilea ghețar conducătorul Zodiacului nostru a avut de furcă cu frunzele de kelp care se infașurau pe cizma motorului astupănd răcirea. De câte ori se schimba zgomotul motorului și conducătorul Zodiacului se angaja in câteva manevre înainte-înapoi, pantofarii priveau îngrijorați. Conducătorul bărcii nu le explica nimic, ghidul continua să toarcă despre faună și floră și pantofarii păreau să se intrebe daca cumva le-a venit sfărșitul... Am reușit să filmez vreo două cadre la ghețar înainte sa ne intoarcă Zodiacul la vas pentru cină. Acum chiar că eram plictisit și am acceptat fără ezitare o invitație să vizităm sala mașinilor. Doua Cummins diesel, nu exagerat de mari, erau sufletul și voioșia vasului. Alt motor diesel antrena generatorul de curent, cateva pompe, desalinizatorul, atelierul mecanic, depozitul de alimente (parca cambuza ii spune pe românește), alea, alea, am vazut și sala de mașini. Am uitat să specific că cu o zi în urmă vizitasem the bridge. După cină ni s-a explicat programul ultimei zile la bord cand vom debarca mai intai la Insula Magdalena, la colonia de pinguini și apoi ne vom reîmbarca pentru ultima dată pentru a merge la Punta Arenas unde ne von lua la revedere de la Stella Australis. Este de interesat de remarcat că după cină am fost invitați cu toții pe puntea 5, unde altundeva, să participăm la o licitație. Se scotea la licitație harta originală de navigație a vasului Stella Australis in voiajul ei de la Ushuaia la Punta Arenas(!) Pai, inca mai aveam de strabatut jumatate de Stramtoarea Magellan(!) Aveau sa navige dupa o alt aharta, sau dupa ochi, ca magellan?... Era interesat dacă pantofarii se vor lăsa antrenați în această licitație... pe romaneste, daca pun botul. Si l-au pus. S-a început de la USD 100. După câteva fitze între un neamț, un ametican și un francez, care au inpins prețul hărții peste USD 400, s-a dat adevărata bătălie intre o italiancă și un japonez. A caștigat în aplauze furtunoase japonezul care și-a cumparat o hartă complet inutilă, cel puțin din punctul meu de vedere, pentru USD 620. Am adormit întrebându-ne unul pe altul cum o să se folosească japonezul de harta cumpărată. Era destul de mare și ar fi ocupat jumătate din peretele din sufragerie... Zic și eu. Imbarcati pe Zodiac, plecam la un alt ghetar, Ce sa facem pe plaja? Ne umplem ochiul de peisaj si cautam pietricele frumoase... Stella Australis asteapta la ancora mai inspate. Tara de Foc are inca portiuni suficient de salbatice pentru a umple si sufletul... Pacat ca am ajuns la bordul unii vas... Am voie sa iau piatra asta? I'll cover you.. :)) Eu tin flancul opus... :)) Acolo-i ghetarul? Pai, seamana cu cel de ieri... Mergem pana la baza lui? Nu mergem mai aproape ca... nu mai incape in poza ghetarul... Ne duc astia inapoi pe vas ca se serveste pranzul. Parca am fi in tabara. Cha-cha-cha... Mergem si la celalat ghetar, da? La celalalt ghetar nu se poate debarca, dar ne apropiem cu Zodiacul. Conducatorul barcii se teme sa se apropie mai mult. Asta e, daca n-ai lucrul tau... Ma fac eu mare intr-o zi... Asta a fost ultimul ghetar vizitat in Tara de Foc. Mergem sa vedem si sala masinilor? Maine ajungem la pinguini si la Punta Arenas. Ultima noapte la bord. Pana la urma, puntea 5 este mai frecventata decat propria cabina... Ne-am trezit la 04:00 hours privind pe geam luminile din Punta Arenas care alunecau ușor în spatele nostru. Asta avea să fie o zi extrem de lungă. Pentru a ajunge la colonia de pinguini din insula Magdalena urma să navigăm mai departe spre nord-nord est, de-a lungul Strâmtorii Magellan. Am debarcat din Zodiac pe insula Magdalena odată cu primele raze de soare și am fost întămpinați de un zgomot nou abia perceptibil și greu de descris. Colonia de pinguini era extrem de numeroasă și pe măsură ce înaintam pe mal din ce în ce mai zgomotoasă. Zgomotul inițial prinsese contur și cum înțelegeam și de unde provenea. Aveam să intâlnim cel puțin doi rangeri de-a lungul potecii de acces riguros marcate. Unele cuiburi se aflau amplasate la mai puțin de 1 m de potecă și fusesem avertizați că trebuie să ne oprim să acordăm prioritate pinguinilor care coboară spre apă sau se întorc de la apâ la cuib. A fost extrem de interesant să urmărim pinguinii de aproape. Aproximativ un sfert din insulă era acoperit de cuiburi de albatroși și era la fel de interesant comportamentul “intrușilor”, fie pinguini ce aveau cuib intre albatroși, fie albatroși ce aveau cuib printre pinguini... Și unii si alții aveau înaltimi si volume aproximativ egale. Era greu de imaginat cine ar fi reușit să izgonească pe celălalt intr-o confruntare directă... Cred că am stat puțin mai mult de o oră pe insula Magdalena, după care ne-am imbarcat pentru ultima dată pe vas. În jurul prănzului ne-am apropiat de micul port din Punta Arenas și ne-au ieșit în întâmpinare două remorchere care urmau să ajute vasul să acosteze. La câtă marinărie pricepe un novice ca mine, mi s-a părut ca remorcherele s-au băgat în seamă în virtuatea vreunui regulament ciudat, sau pur și simplu pentru a-și justifica existența, căci părea foarte clar că Stella Australis poate andoca fără ajutor exterior. Mi-am amintit bacul care cu un an în urmă ne-a purtat în sens invers peste apele Stramtorii Magellan, de la Punta Arenas la Porvenir. Trecuse deja un an... și parcă se intâmplase cu doar câteva zile în urmă. Îmbătrânim... Am debarcat, ne-am recuperat valizele de la baza pasarelei și am fost preluați de un autobuz pentru nu mai mult de 50 m până la vamă. După ce am trecut de vamă an găsit un magazin de suveniruri și am convenit să lăsăm acolo valizele contra cost. Eliberați de valize am sărit în primul taxi care ne-a ieșit in cale. “Hi, can you take us to Nao Victoria?” “Bueno. Brazilians?”, a întrebat șoferul. “Nope. Newyorkers...” Nu părea convins, mai ales că am trecut pe limba română. “Eu nu vad aparatul de taxat! L-a pus?” “E aici la mine în față.”, a răspuns Seasick care se urcase lângă șofer în caz că va fi nevoie sa trecem rapid comunicarea în spaniolă. Au fost câțiva kilometri buni până la Nao Victoria, replica 1:1 a vasului lui Magellan. În ciuda distanței taximetristul ne-a liat echivalentul la mai puțin de USD 3. Whoa, să te tot plimbi cu taxiul prin Punta Arenas... Vedeam replica 1:1 a vasului Nao Victoria pentru prima dată și prima impresie a fost una de... înghesuială. Deși nava părea mare și impunătoare privită de afară pe uscat, totul părea extrem de mic și neîncăpător înăuntru... Cu copaia asta a pornit Magellan să înconjoare lumea? Ne-am strecurat în sus și in jos pe punți, în replica cabinei lui Magellan, în cală, până în cel mai mic cotlon în care am încăput. Whoa! Chapeau navigatorilor de atunci.. găteau la o sobă cu lemne pe puntea principală. Dormeau în hamace... în cală era întuneric și probabil intra ușor apa de la valurile ce încălecau bordurile. Echea era enormă și ieșea afară din corpul navei printr-o deschizătură prin care sigur intra apa valurilor de pupă. Absolut inpresionanți marinarii ăștia ai lui Magellan. Nici cabina lui, unica cabină a vasului, de altfel, nu oferea mai mult confort. Un pat mic și îngust cu baldachin, o masă, un scaun rudimentar și cam atât... Am coborât de oe Nai Victoria profund marcat de cele văzute. Lângă Nao Victoria se afla replica 1:1 a HMS Beagle și am avut ocazia să comparăm și să apreciem evoluția construcției navelor Fără a fi cu foarte mult mai mare, HMS Beagle era impărțită într-un alt fel care oferea indiscutabil mai mult confort și senzația de spații private. Evident și grementul era altfel și velele păreau mai ușor de controlat. Am privit de pe puntea prova încercând să-mi imaginez cum vedea Darwin si Fitzroy zona din Țara de Foc din care tocmai venisem... Am coborât de pe HMS Beagle și am vizitat celebra barca a lui Shackleton și vasul pe care l-a închiriat în Punta Arenas să se ducă să-si salveze echipajul. Copleșiți de atâta istorie navală am luat un alt taxi înapoi să ne mai ostoim și foamea de alimente... După prânz am pornit la pas pe străzile din centrul orașului Punta Arenas căscând gura din loc în loc, ba la biserica din centrul orașului, ba la magazine aiurite, ba prin parc, până s-a apropiat ora de plecat la aeroport. Ne-am dus să recuperăm cele două valize și am sărit într-un taxi spre aeroport pentru un zbor la Santiago de Chile. Ajungeam în aeroportul din Santiago târziu spre miezul nopții si dimineața la 04:00 hours trebuia să fim înapoi la plecări pentru un zbor de 6 ore până în Insula Paștelui. Seasick si recrutul pareau extenuate. Salt Inainte! Practic, închiriasem camerele de hotel din interiorul aeroportului pentru un duș fierbinte și să nu înțepenim 4 ore pe băncile din aeroport. A fost putzin piperat, mai ales ca a trebuit sa inchiriem doua camere, dar in conditiile respective s-a meritat. Am apucat să dormim cam 2 ore... Suficient cat sa-si recapete trupa zambetul de vacanta... Vrednici și cu noaptea’n cap, am prins la timp avionul spre Insula Paștelui. Masina inchiriata ne astepta in parcarea aeroportului. Incepea un nou capitol... Spre dimineata Stella Australis a alunecat in tacere pe langa luminile orasului Punta Arenas. Recrutul se prezinta la raport, gata de debarcare... Insula Magdalena, unde se afla una din cele mai mari colonii de pinguini. Stella Australis a ramas sa ne astepte la ancora. Stramtoarea Magellan este foarte lata in zona asta... Racoarea diminetii ciupeste putin mainile si obrajii... Debarcam, in sfarsit, la pinguini... Pinguinii au intodeauna prioritate.... Stella Australis se apropie de micul port din Punta Arenas, vedere de pe bridge. Apar doua remorchere. Initial ne flancheaza pe ambele borduri, ulterior imping amandoua din babord. Acostam in Punta Arenas. A venit un autobz sa ne preia pentru o distanta de doar 50 m. datorita regulamentelor portuare care interzic deplasarea pietonala a pantofarilor... A durat mai mult incarcarea si descarcarea autobuzului decat ar fi durat deplasarea pe jos. Suntem gata sa intram la vama in Punta Arenas. Vama si terminalul maritim din Punta Arenas. Iesim din perimetrul portului si intram in oras. Trebuie neaparat sa scapam de doua din valize pentru a ne misca mai usor. “Hi, can you take us to Nao Victoria?” Replica 1:1 a vasului Nao Victoria So... Recrutul este gata de razmeritza... Momente de tensiune la usa lui Magellan... Recrutul isi ispaseste pedeapsa prin munca... trebuie reinstaurata disciplina la bord. Coboram in cala... (mai multe imagini vor fi prezentate in varianta video a jurnalului) Urcam in replica cabinei lui Magellan, singura cabina privata a vasului. Replica patului lui Magellan. cabina este foarte stramta, grosolan construita si oarecum incomoda. In cala conditiile sunt si mai rudimentare. Imaginile de la bordul replicii HMS Beagle vor fi prezentate in varianta video a jurnalului. Urmeaza barca lui Shackelton... povestea acestui om este intr-adevar impresionanta. E timpul sa ne intoarcem in centru sa intram la masa... Magellan ne urmareste peste tot... Sunt vreo 20 Km pana la aeroport dar prindem un taxi si prindem avionul. Mergem in nord la Santiago.La revedere Tara de Foc, la revedere Patagonia. Trupa pare extenuata. Au nevoie de un dus fierbinte, o cafea tare si ordine de marsh cat mai precise... Am anticipat dificultatea acestei zile si am optat la camere in hotelul din incinta aeroportului. Dupa doua ore de somn, dusul fierbinte si o cafea tare, la 4 dimineata, zambetul a revenit... Pas alergator sa prindem avionul. Doar ca la Insula Pastelui se zboara dintr-o alta sectie a aeroprtului. Controale suplimentare la pasapoarte pentru aceasta destinatie. OK... Seasick, Grumpy si recrutul sunt imbarcati si gata de zbor. Avioanele care zboara de la Santiago la Insula Pastelui si retur sunt cele mai noi si mai intretinute, cu cel mai confortabil scaun si cel mai mult loc la picioare din toate cele 7 zboruri ale acestei calatorii. Asa, da! In timpul zborului de 5 ore trupa pare din nou obosita. Desteptarea! Trebuie intarit moralul si disciplina. Mai avem multe ore pana ne vom retrage la camere sa dormim... Am aterizat in insula Pastelui. Capul sus, vezi unde calci, trusa de prim ajutor e minima si nu avem timp de pierdut la spital! Recrutul e deja pe tarmac. E cald si placut pe Insula Pastelui. o clima complet diferita de acum 12 ore in Punta Arenas. Gata s-a inviorat si trupa. Pas alergator sa ridicam masina din parcare. S-a rezolvat rapid si problema transportului pe insula. Mergem intai la hotel sa lasam bagajele si pe urma mergem sa mancam caci mie chiar mi-e foame dupa cafeaua aia. Faceti cate un dus rapid daca vreti, dar in 20 de minute plecam la masa. Suntem in vacanta, nu avem timp de lenevit... Mancare pescareasca, ca doar suntem in mijlocul Pacificului... Sa va fie de bine. Acum iesim la plimbare, intai in oras apoi mergem la craterul din spatele aeroprotului... Executarea. Trafic stufos si oarecum dezordonat in oras. Gata, plecam la crater. (va urma)

A doua zi de dimineață după micul dejun ni s-a comunicat să ne pregătim de debarcare pentru a vizita un ghețar. Stella Australis ieșise din Canalul Beagle spre nord și ancorase într-unul din fjord-urile tributare. Intrasem pe fostele teritorii ale alcalufilor. Asta era Țara de Foc în maiestuoasa sa splendoare. Izolată și cu multe petece de sălbăticie adevartă pe ambele maluri ale fjordului. “Iar trebuie să-mi pun vesta?”, a întrebat recrutul. “Yep! Vesta, căciula, ochelarii...” “OK” Am urcat echipați pe puntea 5 și am așteptat să ne vină rândul pentru a coborâ scările exterioare până la nivelul apei. Recrutul părea să se fi obișnuit cu noua rutină. “Nu uita, când intri în Zodiac, faci trei pași cha-cha-cha...”, i-a reamintit Seasick. “Stiu. No problem.”, a răspuns recrutul cu o noua inflexiune de tupeu in voce... Zodiacul s-a desprins de vas, a făcut o intoarcere de 180 de grade și a pornit în trombă spre ghețar. Echipele de cercetași pregatiseră zona de debarcare și până și cel cu ceștile de ciocolată caldă amestecată cu Johnnie Walker era deja la post pe mal. Aștia chiar erau organizați și dornici să facă sejurul pantofarilor cât mai confortabil și plăcut. Pentru recrut ăsta era primul ghețar văzut in realitate și i se luminase fața ca unui copil ce a ajuns la rafturile de dulciuri Am inceput să urcăm poteca puțin alunecoasă pentru a ajunge la un punct cu o privilește mai bună. Din loc în loc am zărit de o parte și de alta a potecii tufe de chaura. Unele erau pârguite și aveau o culoare roșie închisă, undeva între culoarea sângelui și un Malbec bun. Spre consternarea câtorva pantofari din jur m-am aplecat și am cules câteva bucurându-mă de prospețimea lor. “Excuse me, did I just see you eating those?” Am întors capul spre vocea de femeie din spatele meu. Avea o față mirată. Ca și altădată, era amuzantă dar și firească mirarea cuiva care fusese instruită să nu se atingă de fructe sălbatice, mai sles dacă sunt de un roșu vibrant, văzând cum cineva ca mine, pantofar ca și ea, apucă “fructul oprit” și îl înghite fără ezitare... “Yep.” “Are they good?” “Do you wanna try one?” “No, no, I was just curious...” “They are a bit sour, but they are OK..” Seasick și recrutul se opriseră și ele. “Sunt bune de mâncat?”, a întrebat recrutul “Mie nu-mi plac, dar Adi le mănâncă...”, a răspuns Seasick. “Do you guys, speak Romanian?”, a intrebat pe neașteptate femeia din spatele meu. “Yep.” “Vorbesc și eu romanește...”, a adaugat femeia zâmbind. Whoa! Aveam să aflăm că fusese născută in Romania și că emigraseră în Canada și apoi în Statele Unite când avea 4 ani, cu mai bine de 50 de ani în urmă și că soțul, copiii și mama ei de 92 de ani se aflau pe vas. Pârea să-i facă plăcere să vorbească românește și recrutul s-a așternat la vorbă. “Cand ne intoarcem pe vas am să vă fac cunoștință cu msma mea...” “Sigur...”, a răspuns recrutul vădit încântată. La intervale imprevizibile se desprindeau bucați mari din ghețar și se prabușeau cu un tunet familiar în apă. Păcat că nu ne puteam bucura și de solitudine.

(continuare partea a 4 a) Stella Australis a traversat canalul Beagle spre sud, trecănd din apele argentiniene în cele chiliene și apoi și-a schimbat cursul înapoi spre vest aruncând într-un tărziu ancora în apropiere de Port Navarino, unde s-au urcat la bord autoritățile chiliene pentru formalitățile de vamă. La urcarea pe vas ni se reținuseră pașapoartele de către un membru al echipajului și s-au ocupat ei de formalități. Convenabil și eficient. În jur de miezul nopții Stella Australis a ridicat ancora și a pornit în marș spre sud spre Capul Horn. Acest căpitan și marșurile lui de noapte mă ungeau pe suflet. My cup of tea, ca să zic așa... Seasick și recrutul executaseră programul de seară și alunecaseră deja în lumea viselor. Ni se comunicase înainte de culcare că a doua zi de dimineață urma să ajungem la Capul Horn unde vom încerca să debarcam la far in bărci Zodiac. Oare, cum va fi vremea in Pasajul Drake? Oare, cum se va descurca recrutul in Zodiac? Stella Australis înainta în noapte ca o nălucă cu un ușor perceptibil tangaj și aproape fără ruliu. Deși canalul pe care ne indreptam spre sud părea sa se largească semnificativ, nu ieșisem incă in apele deschise din jurul Capului Horn. Am adormit și eu într-un târziu, frământat de întrebări fără răspuns, privind valurile ce rămăneau undeva în urmă. Mi se păruse, sau se zăreau câțiva berbecei răzleți?... O voce de femeie intr-o engleză afectată puternic de un accent hispanic ne-a trezit prin instalația de intercom a cabinei. Era 06:00 dimineața. Ni s-a spus să ne prezentăm pe puntea 1 pentru a servi micul dejun și apoi să ne prezentăm echipați cu echipament de ploaie si vesta de salvare la puntea la care am fost repartizați pentru instructaj. În dorința de a optimiza administrarea pantofarilor, echipajul vasului hotărâse să ne împartă în echivalentul a patru companii, în funcție de limba pe care o întelegem cel mai bine. Inițial au alcătuit o companie de “nemți” și una de “francezi” pe care i-au combinat cu un mic pluton de “italieni” și le-au repartizat ca loc comun de instructaj o sală de zi în prova pe puntea 3. Au adunat toți vorbitorii de limbă spaniolă intr-o companie “hispanica” care aveau să se întâlnească într-un lounge cochet în pupa vasului pe puntea 4 și au adunat 2 companii de “englezi/americani” în locul cel mai plăcut cu putința in barul de pe puntea 5. Trebuia să fii miop sau tămpit să nu realizezi că cal mai bine era să te aduni la bar... Am mâncat oarecum pe fugă în imensa sală de mese de pe puntea 1, mânați de emoția unei noi experiențe. Așteptam cu o nerăbdare văditâ să coborâm pe insula farului de la Capul Horn. Cerul era acoperit aproape in totalitate de nori grei de un cenușiu inchis. Apele Pasajului Drake păreau din ce in ce mai odulate și era ușor de sesizat o tensiune ce continua să se amplifice cu trecerea fiecărui minut. Pantofarii iși mestecau tartinele cu unt în tăcere și își vorbeau mai puțin ca de obicei. “Crezi că are rost să vin și eu? De ce nu vă duceți doar voi?”, a întrebat recrutul cu o voce lipsită de orice hotărâre. “Ai venit pânâ aici și nu debarci la far?” “Nu pot eu cu barca.” “E usor. Te ajut. Nu-ți fă probleme...” După micul dejun am trecut pe la cabină să ne luăm centurile de salvare si ne-am adunat în barul “anglo-americanilor” să ascultăm instrucțiunile și să ne pregatim de debarcare. Căpitanul a lăsat la apă două Zodiac-uri și a trimis echipajele să inspecteze condițiile de debarcare la țărm. Vântul se monta și vasul nostru la ancoră, în ciuda tonajului, începuse să danseze. Recrutul părea din ce în ce mai îngrijorat. Ca să-i mai înmoi teama, le-am rugat să urce pe puntea 6 direct în bătaia vântului... Seasick a privit echipele din Zodiac-uri prin binoclul de mare putere. “What does it look like, mate? “I don’t know, they seem to struggle...” “Did they land?” “Only one boat.. The surf seems really strong...” “Let me take a look...” Am privit și eu prin binoclu. Era destul de greu să-mi mențin echilibrul datorită tangajului. “Wow! The surf is fucked up...” Ocularele binclului m-au lovit în arcade producându-mi o durere ascutțită. “I don’t think we’ll be able to land, mate...” “Eu nu vreau să merg cu barca...”, aproape ca scâncit recrutul. “It’s OK, if we don’t go to shore...”, a completat cu calmul ei caracteristic Seasick. Intre timp incepuse și ploaia și picăturile de apă ne pișcau fețele. “I want to go to shore. I don’t care if I get wet...” O altă voce de femeie a anunțat prin întreaga instalație de sonorizare a vasului ca vantul a ajuns la peste 54 de noduri și căpitanul a decis anularea debarcării. “Fuck!” N-a fost să fie să coborăm pe mal la Capul Horn. Ne-am refugiat inapoi in barul de pe puntea 5. "Scotch on the rocks, or pisco sour, senor?", ne-a intrebat poiticos barmanul. M-am uitat la Seasick apoi la recruit. "Pisco", au raspuns la unison. "Three Pisco, por favor..." In timp ce imbranceam suav cu paharele de Pisco privind prind afara prin geamul spalat de ploaie, vocea de femeie din difuzoare ne-a comunicat ca dupa pranz vom incerca o debarcare ig golful Wulaia pe locul unde Vice-Amiralul Robert FitzRoy si Charles Darwin au acostat cu HMS Beagle si au intrat in contact cu populatia locala si de unde aveau sa-l ia cu ei pe tanarul Yámana, Jemmy Button pentru a-l scoli in Anglia. Povestea continua, evident, cu o mare dezamagire pentru Fitzroy si Darwin... (probabil va urma) Rasaritul soarelui ne-a intampinat la insula pe care se afla farul de la Capul Horn... Asta avea sa fie cea mai sudica latitudine a turei noastre. Vedere spre sud, spre Antarctica, a Pasajului Drake de la Capul Horn. Echipajul pregateste Zodiac-urile pentru debarcarea promisa la Capul Horn. “Crezi că are rost să vin și eu?" Vantul pare sa se inteteasca. I don't know, mate. It seems a bit tricky for landing. Un echipaj de "cercetasi" se pregateste sa inspecteze plaja de debarcare. Mergem si noi in recunoastere pe puntea 6. Executarea! Poate vedem mai bine de sus ce fac cercetasii la mal. Vantul se monteaza serios si ajunge la 54 knts. Capitanul anuleaza debarcarea si da oridn cercetasilor sa revina la bord. Cercetasii abandoneaza plaja si se grabesc sa revina la bord. Uf, ce-as fi mers si eu cu ei... Dupa ce a fost recuperat si ultimul Zodiac, nu prea a mai ramas nimic de vazut pe punte... Scotch on the rocks, or pisco sour? Ne luam la revedere de la Capul Horn prin geamul barului de pe puntea 5. N-a fost sa coboram pe insula.