Clasament

Buna dimineata, va spun si eu. Azi se anunta vreme frumoasa la Ploiesti, aproape 9 grade! Sa aveti un sfarsit de saptamana frumos !

prieteni! A venit și ziua de vineri, care aduce cu ea week-endul mult așteptat!

Buna dimineata In sfarsit weekendul bate la usa. O zi de vineri usoara va doresc tuturor ori unde va aflati

colegi O zi excelentă vă doresc!

rulotisti! Si din partea noastra, o zi usoara de vineri si un weekend placut!

Bună dimineața ! Vă doresc o zi ușoară și un weekend minunat !

(partea a 13 a) Din păcate neglijența cu care am abordat efectul soarelui puternic în ziua precedentă avea să mă “bite me back in the ass”, la propriu... Usturimea s-a accentuat peste noapte și mi-a fost aproape imposibil să adorm. Seasick respira ușor și regulat lângă mine. Măcar unul din noi se odihnea. Pe la 05:30 m-am dus la baie să încerc să mai atenuez usturimea cu apa rece a dușului. Mă simțeam ca un pantofar veritabil, complet nepregătit pentru cerințele elementare ale unei ture. Și asta înainte de a primi o altă “palmă” de la “ironica soartă”... La duș mi s-a înfundat urechea dreaptă și in cea mai tipică procedură de pantofar am încercat s-o desfund cu un Q tip. Brusc parcă am alunecat sub apă pe partea dreaptă. O durere scurtă, urmată de o senzație de presiune, urmată de inabilitatea de a mai auzi ceva cu urechea dreaptă. Aveam senzația că sunt scufundat până peste cap și nu-mi mai pot auzi decât regretele... Următoarele 20 de minute de țopăieli alternative, Q tips, apă calda si apă rece, n-au făcut decât să cimenteze și mai bine dopul și să sporească durerea. Trebuia să găsesc o farmacie înainte de a pleca la aeroport. Spirt, sau apă oxigenată, sau amândoua. Cămașa ușoară de vară era greu de suportat datorită usturimii. Brațul stâng, cel care a fost mai aproape de geam, era ars deasupra ceasului, până la cot. Între ureche și arsuri, trebuia încercat orice produs. sau procedură ce ar fi putut ameliora starea pentru că situația era sâcâitoare și mă aștepta o zi fără sfârșit. La 06:30 s-a trezit și Seasick și ne-am pus în mișcare cărând bagajele la mașină. Încă o dată, am găsit recrutul deja la mașină, cu valiza ei rezemată la picior, gata de plecare. “Bună dimineața...” “Bună dimineața. La cât ați venit aseară?” “Repetă...” Am întors capul cu urechea stângă spre ea. “La cât v-ați întors aseară? Ați găsit peștera?” “Am gasit-o... Ne-am întors pe la 01:00, nu mai știu... “ “A fost frumos?...” “Foarte frumos, dar a fost mult de mers. Mai bine că n-ai venit. Ai mâncat aseară?” “Nu. V-am așteptat sâ mâncâm împreună.” “Îmi pare rău, trebuia să-ti iei ceva de la restaurantul hotelului. Hai să prindem repede un croissant unde am mâncat ieri...” “Si o cafea...”, a adăugat Seasick. “Nu mi-e foame...”, a răspuns recrutul. În mod sigur nici una nici alta nu se gândeau cât de lungă ne va fi ziua... “Trebuie sâ mâncăm. Azi avem drumuri de bătut...” Ne-am oprit în centru la un cappuccino si un croissant, dar vrednicia celor de la bucătărie ne-a adus și câte o omleta din oua proaspăte și delicioase. Mda, ziua părea totuși să inceapă bine. De n-ar fi fost usturimea de pe piept și de pe mână și durerea din ureche... Am trecut și pe la farmacie și am luat in flacon mic cu apă oxigenată din care mi-am turnat în urechea dreaptă. N-am mai privit niciodată carosabilul din unghiul ăsta. Conduceam cu capul într-o parte la 90 de grade să stea apa oxigenată în ureche. Mă întreb cum interpretau ceilalți participanți la trafic imaginea... “De ce stai așa?”, s-a mirat și recrutul. “Încerc să-mi desfund urechea...” “Și poți să conduci așa?” Seasick s-a întors spre recrut să-i răspundă. “Știi că e intr-o ureche...” Au râs amândouă. Aș fi râs și eu dar durerea persistentă și senzația de presiune nu cedau de la apa oxigenată. Îmi trebuia ceva să pompez sau o seringă. Am alimentat troaca cu motorină și am lăsat-o în parcarea aeroportului cu cheile în torpedou. N-a venit nimeni s-o preia, sau să verifice eventuale daune. Oricum, avea full coverage așa că era mai puțin important. Zborul de 5+ ore înapoi pe continent la Santiago. Am jucat table cu Seasick și am revăzut “Dunkirk”, în varianta mono. Nu prea știu ce au zis ăia “din flancul drept” în film... Imediat cum ne-am recuperat valizele ne-am grăbit să ridicăm mașina. Ironia a făcut ca mașina închiriată în Santiago să fie tot un Mitsubishi L200. Aceeași culoare. Altă troacă. Atipic, am ratat breteaua de ieșire din aeroport și după un interminabil “U” care a ocolit intreaga pistă ne-am trezit într-o zonă cu restricții din spatele turnului de control. Cel din ghereta de pază părea puțin nedumerit de intoarcerea mea precipitată din trei bucăți. Nu l-am mai așteptat să ne întrebe de sănătate și am accelerat înapoi de-a lungul “U”-ului. În cele din urmă am găsit breteaua de ieșire și am lăsat aeroportul din Santiago în urmă. Gustul libertății drumului nesfârșit. Cu tot disconfortul produs de ureche si arsuri mă bucuram să regăsesc această libertate. Estimam că in cel mult 25 de ore vom ajunge în San Pedro de Atacama. Nu există multe opțiuni de deplasare cu mașina de la Santiago la San Pedro de Atacama. Cea mai rapidă opțiune este Ruta 5. În mai puțin de o oră am străbătut cei 100+ km până la Villa Alemana și am hotărăt să vizităm un Shell pentru a ne pregăti mai temeinic pentru drum. Am cumpărat 4 litri de apa potabila, o canistră de 20 L pe care am umplut-o cu motorina ce avea să ne însoțească de-a lungul întregului traseu ca rezerva “strategică”, am instalat instrumentele de navigație, alimentatoarele pentru cele doua GPS-uri, telefoane și tableta utilizată pentru navigație, încăcarcătoarele de baterii pentru camerele video. Am repoziționat cricul și sculele necesare schimbârii roții pentru un acces mai ușor și mai rapid. Am completat rezervorul cu motorină până în în buză pentru a începe monitorizarea consumului în funcție de kilometrii parcurși și alimentari, fără a ne baza deciziile pe porcăria de computer de bord care încerca sa-mi estimeze o iluzorie distanță de autonomie de 900+ Km. Rămăn sceptic în orice fel de computerizare a funcțiilor și parametrilor de funcționare ale unui autovehicul. De abea acum eram, în sfârșit, gata de drum. Am răsucit cheia în contact plin de entuziasm. “And off we go, mate... Poate găsim un restaurant să mâncăm ceva...” “I doubt there is anything open at this time...”, a părut Seasick să răspundă în timp ce continua să-și poziționeze diversele cabluri proaspăt instalate. “What?” Nu eram sigur dacă auzisem clar ce spusese, sau doar presupuneam câ a spus asta. “Can’t you hear me?” “Not with this stupid ear...” Măcar dacă mi s-ar fi înfundat urechea stângă. “Te mai doare?”, a întrebat recrutul. “It’s too late. Most probably, everything is closed.”, a continuat Seasick. M-am uitat la ceas. Trecuse de 23:00. “OK, luăm câte un RB de la benzinării când alimentăm și mâncăm mâine...” Reintrasem deja pe Ruta 5 și rulam mai departe spre nord. “Telefonul meu nu se încarcă...”, a remarcat Seasick. “Ai incercat alt port?” Luasem cu noi, ca de obicei, două “distribuitoare” de câte 6 conecții USB fiecare pentru a putea alimenta tot ce aveam nevoie de la priza de 12 V a mașinii. “Am încercat. Nu se încarcă de la nici unul...” Am ieșit la primul exit de pe Ruta 5 și am oprit mașina. “Let me see...” Prizele de 12 V ale mașinii erau moarte. Toate, chiar și cea din compartimentul dintre scaune. “Fuck!” Bănuiam că este o siguranță. Am deschis capota, am deschis cutia de siguranțe la lumina frontalei. Care dracu’ e siguranța? Nici o inscripție sau diagramă pe capac. Cartea mașinii nu era nicăieri, nici în torpedou, nici pe sub scaune... și prețiosul timp trecea neoprit. Era miezul nopții și de abea străbătusem vreo 115 Km din 1,700. Aveam o rezervare la cina in San Pedro de Atacama pentru seara de Revelion. Așa era planul... “Let’s call the company...” Primisem un număr de urgență 24/7 la care a sunat Seasick. Foarte amabil, tipul de la capătul firului ne-a comunicat că nu se poate face nimic intr-o duminică noapte la miezul nopții și că trebuie să așteptăm până a doua zi, fără a ști cât poate dura rezolvarea problemei luni dimineața. Singura opțiune diferită de așteptarea unei posibile echipe tehnice a doua zi, încercarea norocului înapoi în aeroportul din Santiago care are avea un centru de închirieri deschis 24/7. Din punctul nostru de vedere nu exista decât o singura opțiune. Am întors și am pornit înapoi spre Santiago. Am ajuns în aeroport la centrul de închiriat mașini puțin după ora 01:00 dimineața. Tipul care era de servici a verificat, s-a învârtit, s-a răsucit și ne-a spus că nu poate face nimic până a doua zi... Voiam să sărbătorim trecerea dintre ani în inima deșertului. Planul o lua deja la vale... “Not acceptable! Sorry, I need to speak to a supervisor, ahora.” Nu voiam să mă răstesc la el pentru că omul nu avea nici o vină, dar eram deja pe punctul să explodez. Urechea mă sâcâia, pieptul mă ustura și prețioasele minute treceau ireversibil. Inițial plănuisem să ajungem în San Pedro de Atacama nu mai târziu de 18:30 - 19:00, să luăm camerele, să facem un duș și pe la 20:30 - 21:00 să mergem la cina de Revelion. Acum nu mai era sigur dacă ajungem în San Pedro de Atacama nici pe 1 Ianuarie... Tipul de la închirieri din aeroport a sunat pe cineva cu care a discutat îndelung și foarte animat. “Ce zice ăla?”, am întrebat-o pe Seasick. “Explică ceva de o altă mașină, nu de a noastră...” În cele din urmă conversația s-a terminat și tipul de la inchirieri s-a întors spre noi. “So, I need to talk to your supervisor”, l-am întâmpinat direct, înainte să apuce să deschidă gura. S-a întors spre Seasick și a început să explice în spaniolă. Mașina nu outea fi reparată până a doua zi când avea să se prezinte un electrician auto de la o stație de depanare si nu mai aveau nici o altă camionetă 4x4 la dispoziție la centrul din aeroport. Celelalte centre din regiune deschideau în jur de 9:00. “Nine? Fuck, no! Is there any other option?” Singura opțiune la fața locului ar fi fost o camionetă Nissan 4x2... de un roșu strident ce pălmuia ochii fără milă. Am cântărit situația preț de vreo 2-3 minute. Prioritatea era să ajungem până la San Pedro de Atacama până la miezul nopții. Era deja trecut de 01:40 dimineața și aveam în fața 1,700 Km de șosea și deșert. Cu timpul adăugat alimentărilor, o gustare, mers la toaletă, în principiu, s-ar fi putut, chiar dacă nu mai prindeam cina de Revelion de la restaurant. Misiunea era clară. Trebuia să ajungem până la miezul nopții. Adică încă în 2018! “OK. Tell him that we’ll take the Nissan...” “It’s not 4x4...”, m-a avertizat Seasick. “I got it. Fuck the 4x4, we’ll manage in 4x2...” “What about the sand?” “I don’t know, we’ll change routes. Whatever. We need to get moving.” Probabil că va trebui să modificăm căteva rute prin deșert, altfel șoseaua asfaltată se putea aborda fără probleme până în San Pedro de Atacama cu un 4x2. Oare, de ce construiseră ăia de la Nissan o asemenea hardughie fără rost? Am mutat bagajele, camerele video și instalațiile de alimentare/încarcare în noua mașină. Nissan-ul era nou nouț. Totul funcționa impecabil. Am instalat și emblemele “Seasick & Grumpy” pe uși și ne-am așternut iar la drum pe Ruta 5. Pe la 02:30 ieșeam a doua oară pe șoseaua ce ducea de la Santiago de Chile spre Villa Alemana. Motorul torcea bine și camioneta se simțea vioaie și neastâmpărată. Nissan-ul trecea relativ ușor de 120 kmh, dar caroseria mi se parea prea mare pentru un motor de 3 litri. Sau cel putțin asta bănuiam că semnifică acel “300” inclus în modelul mașinii. Din punctul meu de vedere, cele mai importante caracteristici ale unei mașini sunt cuplul, consumul, autonomia, sarcina utila , garda la sol, unghiul de abordare a unui obstacol. Puterea motorului, mai ales măsurată la turații mari este o păcăleală care nu mă încântă cu nimic. Cred că făcusem puțină febră de la arsura de pe piept și de pe mână, dar nu-mi era somn. Fără aroganță, după toți acești ani la volan petrecuți pe diferite meridiane, pot afirma că drumurile de noapte sunt specialitatea mea... Hai sa prindem macar un croissant pana deschid astia pravaliile... "Nu-i cam mare sucul ala?", intreaba recrutul... O omleta delicioasa... Mataveri Airport, Insula Pastelui. Ne asteapat o zi lunga si... complicata. N-am reusit sa adorm datorita arsurilor de la plaja... si trebuie sa zburam 5+ ore dupa care am de condus non-stop 1,700 Km. Este 31 Decembrie, ultima zi a anului 2018.. Relax, doar suntem in vacanta... Good bye, Rapa Nui. Noroc ca sunt doar 5+ ore... Seriously?... Am intrat inapoi pe continent... O "felie" de Santiago... Am aterizat. De la bagaje, fuga la ridicat masina. Trebuie sa asteptam autobuzul pentru lotul de "car rental". Asta e autobuzul. E totusi 31 Decembrie, oamenii s-au adunat pe la casele lor... Drumul asta parca ar duce inapoit in aeroport. WTF? Gata! Pornim spre nord. Atacama, here we come... Trebuie sa ne intoarcem in Santiago dupa ce am parcurs 115 Km spre nord. In locul uni Mitsubishi 4x4 cu o siguranta arsa, primim un Nissan 4x2 nou noutz... Nu mai conteaza, trebuie sa ne grabim sa prindem Revelionul in San Pedro de Atacama, la 1,700 de km nord. Salt inainte!... (va urma)

Bună dimineața!

Salutare! Azi am vorbit cu cineva cunoscut de la primarie si a spus asa: Primaria nu ofera loc de campare! Au fost cateva conflicte in care proprietarii terenurilor au mers la politie sau la primarie reclamand incalcarea proprietatii! Insa sunt si alti proprietari care au fost acolo si au primit niste banuti si s-au linistit sau altii care nu s-au dus deloc! Acum depinde cum va fi norocul! O seara frumoasa!

Salut! Mă numesc Adam Stefan Adrian,sunt din localitatea Loloiasca judetul Prahova.Am o rulota Abi Marauder din 1992 cu care am ieșit o singura data la Corbu (cumpărată în septembrie 2018).M-am înscris pe acest forum din dorința de a cunoaște mai multe locuri de campare și de a ieși cat mai des.Multumesc pentru accept!

Seara bună prieteni și week-end plăcut tuturor!

rulotisti!Din ciclul una pe zi :

prieteni !

SALUT LUCIAN DL .Bengescu 0728.220.768 suna-l si ii spui cate butelii vrei (eu am luat 2) de propan stare gazoasa de 10l si ti se aduc acasa dupa semnarea contractului iar dupa aceea primesti orunde te afli in tara daca suni in prealabil. Ptr.mai multe detalii suna-ma 0740972721

Cum iesi din Bistrita (pe DN17, apoi DN15A) spre Reghin, intrati in Saratel si dupa ce treceti calea ferata , faceti stanga pe drumul cu indicator spre Monariu (11km) pe DJ172G , si mergeti circa 5km . Pe partea dreapta veti vedea Campingul Saratel si balta cu apa sarata si namol. Coordonate : 47.050030 , 24.440240 Sper ca acum este clar pentru toata lumea.

Salut ! Daca se aliniaza astrele posibil sa venim si noi .Locuim la 20 km de zona si personal sunt prieten cu padurarul care raspunde de zona si din câte stie el nu sunt interdicti de campare pe acel teren. Cunosc si jandarmii de pe zona Cheia, sunt clientii mei la atelier si nici ei nu stiu de vreo interdictie. Chiar azi am vorbit cu ei ,chiar azi am trecut pe acolo in drum spre Brasov si singurul impediment este zapada un pic cam mare dar pâna atunci se mai topeste . Daca nu, avem alternativa pe un teren particular pe care se poate intra fara probleme, drumul de acces fiind deszăpezit, chiar azi am fost si am vazut personal zona. Daca venim, personal vorbesc de lemne de foc cu padurarul din zona .Numai de bine pina atunci.

La multi si frumosi ani! Si anul acesta am tinut traditia si am purces din nou la Herculane pentru a ne bucura de sarbatorile de iarna impreuna cu prientenii dragi si de a pasi in noul an, asa mai atipic, la cortul rulotelor! Hotarati de aventura eram doar 3 echipaje, cele de anul trecut si inca un prieten, restul nu erau hotarati, dar pana la urma le-am facut pofta cu pozele si i-am provocat de ne-am strans 7 echipaje.Primele zile am avut doar cortul meu pus si apoi am unit cortul meu cu un altul si asa am incaput 17 persoane destul de lejer. Caldura am facut in cort cu un arzator pe gaz si o aeroterma, care am reusit sa mentinem temperatura medie intre 20° pana la 25°, iar afara noaptea scadea si sub minus grade. Au fost sarbatori frumoase alaturi de oameni frumosi care m-am bucurat ca i-am avut alaturi si se pare ca ne vom mai reantalni! Am stat din 25 decembrie 2018 pana pe 3 ianuarie 2019 si apoi la plecare eu am trecut pe la Azuga unde am stat pana pe 5 ianuarie. Aici m-am intalnit cu un prieten si inca vreo 6 rulote. In seara zilei de 25 cand am ajuns la Herculane pe la ora 20 era o atmosfera de vis, zapadaaa, luna iesea de dupa creste si ne lumina ....ne-am campat, am servit cina de craciun apoi nu am avut stare si m-am apucat de pus cortul si neaparat impodobirea lui care m-a tinut treaz pana la 3 dimineata cand am intrat in rulota. Vorba multa......l-as pozele sa confirme atmosfera!

Acum incerc o noua experienta la dorinta nepotilor mei, turism cu autorulota.E o micuta de 5, 6 m, pe sasiu Ford Tranzit de 2500 cc, prima inmatriculare in Italia 1996, adusa in tara in 2018.are 4 locuri cu centuri, 6 de dormit (4 adulti si 2 copii ), dotari standard, aragaz, frigider, soba truma cu vent de 12v? baie cu dus , boiler pe gaz, marchiza Fiamma de 5m,cauciucuri iarna noi cumparate in ziua achizitiei, consum intre 9-10 %, viteza maxima din constructie 115 km/h, viteza economica 80-90 km /h .Acum a intrat in proces de igenizare, schimbat perdelute, draperii, tapiterii etc..sper sa devina o ,, cocheta" batranica..ñ

Dacă face față soba? Cum ai tu buteliile în acel compartiment, ești cel mai avantajat...poti să mergi și în Siberia...

Buna seara tuturor. O seara minunata si un weekend plin de distracti va doresc, ori unde va aflati

Eu am montat și in corpul 2 (cel care trebuie sa “fure flacara din corpul 1” o aprindere piezo, pentru a nu mai apărea acea “bubuitura”. Din câte îmi aduc aminte senzorul termic era in corpul 1, așa ca nu este nici un pericol sa aprinzi corpul 2 separat, pentru ca dacă corpul din spate (1) nu se aprinde, robinetul va tăia alimentarea cu gaz a sobei.

Da, e loc izolat pentru 2 butelii iar pe aceeași direcție în interior e soba (Carver).Dar nu știu dacă soba face fata iarna?

Te-am inteles. Dar subliniez, inca o data, eu am rezervor GPL la rulota. In care am investit tocmai pentru siguranta si pentru a-l umple oriunde in Europa, fara probleme la orice statie de umplere. Dar cu siguranta, ca-mi place ideea cu livratul de butelii pe propan, iarna viitoare o sa am in vedere lucrul acesta, care nici nu stiam ca exista, o rezerva in plus nu strica (ar fi a 4-a butelie/ rezervor GPL pe rulota, ca acum am trei ).

Fara a dori sa intru in contradictie cu nimeni, dar eu stiam ca regulatorul coboara presiunea prin intermediul unei supape comandate de o membrana de cauciuc. Chiar am desfacut un regulator (avea suruburi, model mai vechi) si am gasit acest ansamblu membrana-supapa

Multumim pentru informații @Stefan P și @Dobre Valeriu ! Să nu-și facă nimeni probleme, că ne descurcăm noi ca de fiecare dată.

Bună ziua, referitor la acel teren de campare situat în dreapta cum vi dinspre Văleni, pe firul apei, noi mergem frecvent și nu au fost probleme. Am fost in urmă cu 2 săptămâni în zonă și zăpada avea în jur de 20 -30 de cm, înghețată și deranjată doar de viscol. Se poate intra, însă vor fi probleme la ieșire spre Dn1A fiind un pic de rampă, dar cu puțină mobilizare este posibil.

Daca doresti sa alimentezi cu gaz metan vei avea un regulator de presiune de 20mbar, deci o presiune mai mica ca si la o butelie cu gaz butan/propan la care se foloseste un regulator de 30mbar! Orificiul duzei pentru un aragaz de locuinta la alimentarea cu metan este mai mare (1,03mm) fata de duza pentru alimentarea cu butan (0,72mm)! Asta inseamna ca soba in cazul rulotelor europene, care e facuta sa mearga la 30mbar cu butan cu o duza de 30mbar, va arde cu o flacara mai mica la cei 20mbar ai regulatorului de metan deoarece orificiul duzei este mai mic! La fel si frigiderul, boilerul si aragazul rulotei! Stanga duza butan 30mbar si dreapta duza metan 20mbar: Exemplificare cum arde flacara cu cele 2 duze montate pe un aragaz: -cu robinetul de gaz dat pe flacara maxima -Cu robinetul de gaz dat pe flacara minima In cazul folosiri unei buteli de aragaz aceasta iti va ajunge sa incalzesti la o temperatura de 3-4 grade afara timp de o saptamana,dar s-ar putea la rulotele mai mari sa ai soba dubla si care va injumatati durata de functionare !

Buna seara . Un motogenerator aduc si eu. De la el pot sa dau curent pentru cateva rulote.

Bine v-am gasit ,multumesc pentru urari si voua la fel! Asta am de gand sa fac sa vizitez si meleagurile noatre

Suntem off-camping, de unde curent Gabi? Panourile fotovoltaice și generator pentru încărcarea bateriilor dacă cerul e noros, e singura soluție... Eu nu plec iarna fără generator...Il pornesc după apus și îl opresc înainte de culcare, dar numai pentru iluminat, tv și încărcarea bateriei...

Asa cum am discutat @Daniel P, tare mi-ar placea sa trag o fuga in RO sa particip si eu ca imi este dor de o iesire cu voi Apreciez oferta de cazare in rulota ta Biletul de voie de la consoarta l-am luat, biletul de avion este ieftin, bani in buzunar sunt Doar ca .... nu stiu cum va fi vremea in perioada aceea Anul trecut in februarie am experimentat o anulare a zborurilor si am ramas blocat 10 zile in Dublin fara posibilitate de intoarcere in RO din cauza ca toata lumea se grabea sa re-bookeze zborul asa ca primele locuri libere le-am gasit tarziu. In cazul in care se repeta istoria ar insemna sa raman blocat in RO cateva zile si asta ar fi o problema lasand familia in Irlanda fara mine. La serviciu pot lucra si remote daca imi iau laptopul cu mine Ma uit pe prognoza, atat la Bucuresti cat si la Dublin si voi lua o decizie. In cazul in care decizia nu este una favorabila va ramane pentru iesirea urmatoare

Salut si la multi ani tuturor ! Daca nu e de dat zapada cred ca se poate campa si pe locul privat 1200mp pe care-l detine Rusu Mihai coleg de al nostru la Cheia in fata pensiunii Casa Valaha , insa nu cred ca incap mai mult de 10 rulote in conditiile in care se doreste a se monta si cortul aferent.... altfel ar incapea mai mult de 10 echipaje zic eu pana la 14-15.... chiar O sa-l intreb.. oricum nu cred ca are petentii financiare pt ca la acest moment nu ofera uilitati ... Candva Cabana Casa Valaha a fost MINICAMPING RUSU + pensiune... ,...de altfel daca nu-s probleme m-as alatura si eu grupului chiar si acolo pe zona de off camping unde a scris DANIEL P in propunere ... acum n-am idee cat e de mare ”platoul ” ... Eu off camping am stat numai e dreapta, iar cateodata -i vedeam pe unii pe stanga inclusiv urcati putin pe deal acolo ... asta daca nu confund eu .... Am sa caut ceva poze in calculator sau poate ne arati pe goagle cam unde e situeaza propunerea... UN an cu cat mai multe excursii RV va doresc ( recreational vehicle ) si salutari !

(partea a 12 a) În dimineața următoare la ora 06:00 eram adunați în mașină în drum spre centru într-o disperată căutare de cafea și croissant Era prea devreme. Ne-a prins ora 07:00 încă căutând măcar o brutărie. Din întămplare am găsit excelenta piață de legume de la “bordură”... Roșiile emanau un miros puternic “de grădină” imposibil de rezistat. Spălate, sau nu, nu mai conta, îmi era poftă și mi-am început dimineața cu o roșie zemoasă și proaspătă. Roșia avea și un ușor gust de praf pentru că am mâncat-o nespălată. Și dacă tot am mâncat o roșie nespălată, am hotărât că putem risca să mâncăm și niște cireșe la fel de coapte și la fel de nespălate... Aveam un sul nou de hârtie igienică in torpedou. Eram în siguranță... Am adăugat până la urmă și câte un croissant proaspăt și câte un cappuccino și doar eu și Seasick, căci recrutul a protestat vehement îmotrivă, câte un Red Bull. Refuzam să mă gândesc cum se vor împăca toate aceste alimente și lichide intr-un stomac ieșit de dimineața la zdruncinaturile drumurilor din Insula Paștelui... Am refăcut traseul din seara precedentă oprindu-ne doar la din obiectivele sărite anterior. Foarte multe din moai sunt prăbușite și deteriorate de intemperii. Am ajuns în cele din urmă la carieră la Rano Raraku. Moai in diverse stagii de prelucrare sau transport erau răspândiți pe versantul sudic. Unii moai pornisera deja spre malul oceanului pentru a fi plasați în locuri unde n-au mai ajuns niciodată. Multe stariu zăceau prăvălite de-a lungul acestui drum către apă. Am parcat mașina și am pornit la pas în sens invers drumului început de statui. Recrutul a urcat panta cu elan la început și a mai redus turația în porțiunile abrupte. Am ajutat-o putin la coborare. Statuile erau cu adevărat impresionante și în ciuda diferitelor speculații ale istoricilor, rămânea la fel de greu de înțeles ce anume a determinat un asemenea volum de muncă. Toropiți de soare și istoviți de pantele carierei, ne-am retras la poalele craterului pentru prânz. După prânz am continuat explorările spre vestul și apoi spre nordul insulei până la frumoasa, și de altfel unica, plaja de la Anakena. Anakena este considerat “leaganul” civilizației Rapa Nui, datorită faptului că aici ar fi acostat prima oară primii locuitori ai insulei. Plaja, deși puțin cam aglomerată, poate fi considerată un paradis tropical. Apa Pacificului era excelentă de baie și ne-a reconfortat. Din păcate, sedus de plăcerea oferită de acest colț de paradis, am neglijat efectul soarelui puternic și nu am aplicat nici un fel de cremă. Seasick și recrutul au fost mai atente și s-au protejat. Eu aveam să plătesc prețul acestei erori începând din noaptea următoare... Aproape de sfârșitul amiezii am revenit in oraș în Hanga Roa și am incercat să forțăm puțin troaca pe un drum neasfaltat foarte accidentat care șerpuia spre nord de-a lungul coastei vestice. Cautam peștera Ana Kakenga, pestera asfințitului, săpată în peretele falezei cu o excelentă deschidere spre ultimele raze ale soarelui sucfundat în apele Pacificului. Am chinuit camioneta până în punctul în care drumul s-a ingustat intr-o barieră de lemn. “Eu m-as întoarce la hotel. Mă simt extenuată...”, a hotărât recrutul. “Esti sigură? Nu vrei sa vezi peștera?” “Mă simt obosită, mi-e cald, parcă m-aș odihni puțin...”, a continuat recrutul. “Mai reziști jumătate de oră? Uite, stai în mașină să te odihnești. Lăsăm toate ușile deschise...” “Și voi unde vă duceți?” “Noi mai înaintăm pe jos să căutăm peștera...” “Dar nu stați mult că mi-e cald...” Recrutul părea să respire puțin mai rar și mai anevoios decât de obicei. Într-adevar era foarte cald. Am continuat marșul spre nord amândoi cu Seasick dar peștera nu era nicăieri de găsit. Nu existau semne sau puncte de orientare, harta ne era doar vag întipărită în memoria vizuală și nu luasem GPS-ul cu noi. Telefoanele și cela careva apps destinate navigației terestre indicau încă câțiva kilometri buni până la punctul unde presupuneam că este peștera. Seasick s-a oprit brusc în mijlocul potecii. “It’s getting late.I think we should return to the car and take L. to the hotel. She’s tired...” M-am oprit și eu. “We can take her back to the hotel and then continue by car north, then north west and try to reach the cave from the north...” “Do you really want to go to this cave?”, a întrebat Seasick. “Yep! If you don’t want it you can stay at the hotel too.” “And what are you gonna do? Go alone?” “Yep, no biggie, it’s not like I am at the South Pole. Let’s go back to the car...” Seasick m-a urmat înapoi la mașină în tăcere. Recrutul ațipise pe bancheta din spate dar ne-a auzit pașii și s-a trezit. “Ati găsit peștera?” “Nope. Ne întoarcem la hotel...” Am chinuit troaca înapoi prin hârtoape până în oraș și am oprit în poarta curții hotelului fără a mai intra în curte. “Vă las pe voi și ne vedem mai târziu...” “Unde pleci singur?”, a intrebat recrutul cu o inflexiune noua autoritativă în voce, care m-a făcut să zâmbesc. Pentru câteva clipe părea să ne fi întors în timp drept în copilărie când îmi dădea voie la joacă doar după ce îi spuneam unde și cu cine mă voi juca... “Don’t worry. Mă duc să caut peștera...” Recrutul a întors capul spre Seasick. “Tu nu te duci cu el?” Seasick n-a răspuns dar nici n-a coborât din mașină. “Hai, mama, coboară că pierdem asfințitul...” “Păi, ați găsit pestera, știți unde e?...” “Nope. De aia fiecare minut contează. Hai, pa. Ne vedem mai târziu...” “Cât stați?” “Nu știu... până o găsim. Serios, hai coboară că e târziu...” Recrutul s-a întors iar către Seasick. “Să nu stați mult...” “Stăm până o găsim, doar știi bine cu cine ai de-a face...”, a răspuns Seasick. Recrutul a coborât din mașină bodogănind și a trântit portiera. Am demarat în aceeași secundă. Ne grăbeam și fiecare intersecție unde trebuia să oprim să cedem prioritatea părea să dureze de două ori mai mult decât veșnicia. La nord Hanga Roa am vrat scurt stânga spre vest și am profitat de lipsa oricărui trafic pentru a mai recupera din timp. Soarele continua să coboare lent și inperturbabil spre sclipirile Pacificului. Oeste puțin timp avea să dea deșteptarea în Australia. No worries, mate... Cred că la amândoi ne era dor de Australia. Ghereta de unde se cumpărau biletele pentru vizitarea peșterilor era pustie și încuiată. “Fuck!” “So, that’s it?”, a întrebat cu un zâmbet Seasick. “We’re going in... “. Nu ma puteam lasa pagubas inca. Cumpărasem la sfârșitul zilei precedente un ‘general pass’ care ne asigura trecerea la toate punctele turistice devoe insulă așa că din punct de vedere legal eram OK. Nu văzusem nici o tăbliță să interzică accesul așa că am deschis poarta și am pornit pe poteca ce ducea spre ocean. Păreau să fie vreo 4-5 km până la apă. Planul nostru era cât se poate de rudimentar. Nu știam unde este peștera, nu exista nici un indicator, dar știam că e săpata in peretele falezei, undeva lângă apa de-a lungul coastei. Urmăm poteca până la ocean și acolo ne orientâm, eventual ne separăm și fiecare investighează un sector de coastă. Nu era nici țipenie de om. Am trecut pe lângă câteva vaci care se adăpau dintr-o baltă tulbure. Undeva în depărtare spre nord, pe lângă o lizieră formată din copaci răzleți se auzeau latrând cu entuziasm niște câini. “Step on it, mate! We’re gonna miss the sunset..” “Go ahead, I’ll meet you there...” Evident că nu avea rost să fug înainte să caut de nebun peștera.. Nu eram într-o misiune de găsit peștera și cel mai important aspect era că suntem sănătoși și putem călători împreună așa cum ne place. Cu sau fără peștera asta, sau oricare alta, important era că suntem împreună. Am continuat marșul unul lângă altul în tăcere, petrecuți de cadența ghetelor ce răscoleau praful potecii, de lătrăturile din depărtare si de ritmul propriilor respirații. Pe flancul drept, de-a lungul potecii, intre noi lătratul câinilor se întindea un gard de sârmă ghimpată întarit cu țaruși de lemn. Intr-un loc un țăruș fusese rupt și partial dislocat din gard. L-am ridicat, l-am eliberat de sârma ghimpată care îl ținea prizonier și m-am ales cu o excelentă “unealtă defensivă”. Cam la mai puțin de un sfert din drumul până la ocean am ajuns la o grotă. Nu putea fi asta dar nu am putut rezista ispitei și am irosit câteva minute explorând-o. După grotă nu ne-am mai oprit din marș până pe marginea abruptă a falezei ce delimita linia țărmului. Toată zona părea pustie. Briza oceanului și tunetele valurilor ce se spărgeau de stânci undeva sub noi acoperiseră complet latrăturile îndepărtate ale câinilor. Era pentru prima dată cand respiram cu nesaț o felie mică de “sălbăticie” pe Insula Paștelui... Peștera sigur nu era în punctul unde ajunsesem noi la țărm. “OK, mate, I’ll go north and you’ll go south. Search no longer than 15 minutes. If you find it, stay there, if you don’t find it start walking in the opposite direction until we meet.” “OK” Am pornit fiecare în direcția lui, scanând terenul accidentat al coastei de la buza falezei 30-40 m interior. Nici urmă de peșteră. Citisem că intrarea este aproape orizontală, la nivelul solului, suficient de largă cât să alunece un om prin ea... Soarele nu coborâse încă în spatele liniei orizontului, dar se ascunsese după niște nori și lumina se diminuase. Trebuia sa fie vizibilă gaura asta în pământ. După aproape jumătate de oră ne-am reîntâlnit aproape de locul unde ne despărțisem. Nu găsisem peștera nici unul, nici celalalt... “Fuck!” Era clar ca chiar dacă am fi gasit-o nu mai aveam nici o șansă sa prindem asfințitul din faimoasa deshizătură in faleză. Intrarea peșterii este acea cvasi-invisibilă “gaură’n pământ”, în spatele falezei la vreo 30-40 m de muchia țărmului, dar peștera se termină intr-o spectaculoasă fereastră săpată in peretele falezei mai aprospe de nivelul apei și inaccesibilă din afară. Concluzia logică era că trebuie să renunțăm. “Fuck! First the choppa’, then the landing at Cape Horn, now this fucking cave...”. Vorbele mi-au ieșit ca niște corbi negri împovărați de năduf. “You wanna keep on looking?”, a întrebat Seasick cu un ton împăciuitor. “Shall we go north, or south? What’s your gut feeling?” “I don’t know... if we go by my phone map and we count the bends of the shoreline... I think it’s south of where we are... That way!” Nu avea nici un rost să mă contrazic sau să pun la îndoială impresia ei. Chiar dacă nu găsim niciodată peștera, măcar aveam satisfacția că am acționat ca echipă și am incercat până la limita rezonabilului. “OK. We go south...” Timp de alte 20 de minute am mers spre sud de-a lungul țărmului fără să scoatem un cuvânt. Peștera era totuși un obiectiv turistic pe o insulă de renume mondial. Trebuiau să fie urme de tălpi ale turiștilor care au vizitat-o recent. Începuse să se însereze și urmele de pe potecă se distingeau din ce în ce mai greu. La un moment dat am recunoscut clar urme care se desprindeau din potecă spre dreapta, spre muchia falezei. Am ieșit din potecă urmând firul urmelor. “Fuck me dead, mate, this is it!!!”, am strigat entuziasmat. I adâncitură aproape circulară în iarbă și în mijloc, ingustă și întunecatâ, intrarea marcată. Nu încăpeam prin deschizătură cu rucsacul în spate. Am dat jos rucsacul și m-am lasat sa alunec in întuneric. Seasick a rămas la intrare... Lasasem frontala in rucsac la intrare. Parca in nci o excursie precedenta nu mi-am dar cu stangul in dreptul la fel de mult ca in tura asta. Probabil ca am considerat-o inca de la inceput extrem de domestica si am tratat-o ca pe o simpla si banala plimbare in parc. Am inaintat in mica pestera incercand mai intai sa-mi obisnuiesc ochii cu intunericul, O lovitura in crestetul capului si una in tibia stanga, urmata de alta lovitura in in frunte m-au convins ca imi trebuia lumina. Am continuat la lumina telefonului ca un pantofar veritabil. Imi era rusine de atitudinea mea care contrazicea toti anii de experienta. In situatii asemanatoare cu asta se intampla accidentele. Cand lasi garda jos, cand tratezi o tura ca pe ceva banal. Nici o tura nu e banala... Dupa inca cativa pasi si inca cativa pasi si inca cativa pasi, am zarit un crampei din lumina strecurata prin una dintre cele doua ferestre ce se deschideau in faleza deasupra stancilor si a valurilor care se spargeau de ele. Ratasam asfintitul dara privelestea era pur si simplu frumoasa... Cand am iesit inapoi unde ma astepta Seasick se lasase intunericul. urma sa orbecaim cativa kilometri pana inapoi in locul unde lasasem masina. Cu un nou reflex de newyorkez, m-am intrebat cu strangere de inima daca a gasit cineva masina in locul acela pustiu su ce ar fi putut sa-i faca. Nu lasasem nimic la vedere in cabina, dar... "Let's rush, mate..." "i really can't walk any faster in the dark... What don't you pull out your headlight?" Pe drumul de intoarcere s-a innoptat bine si datorita norilor se zarea cu grea conturul potecii. Amandoi ne impiedicam de bolovani din ce in ce mai des, dar in virtutea unui reflex vechi ma simteam mai in siguranta in intuneric. Nu-mi place niciodata sa atrag atentia utilizand o lanterna cand sunt in mars intr-un teren nefamiliar. E un reflex dobandit care nu avea nici o justificare in conditiile date, dar asa s-a format. "No light, mate..." "Oh yeah, i forgot..." Seasick glumea mereu pe seama unora din vechile mele reflexe. M-am oprit si am pus mana pe umarul ei oprind-o si pe ea. Intr-o secunda s-a asternut linistea tulburata doar de respiratiile noastre. In urmatoarea secunda se distingea clar undeva in drepata in intuneric o alta respiratie mai grea decat a noastra. Seasick incepuse sa-si miste mainile probabil incercand sa aprinda lumina telefonului ei. "No light!", am incercat sa suier cat mai scurt posibil in timp ce strangeam parul din mana cu ambele maini. respiratia greoaie din dreapat parea sa se fi oprit. Apoi a pornit iar. Era o vaca calma si probabil mirata si ea de prezenta noastra. "Fuck!" "Can I turn on the light now?" "No. We move..." Am continuat drumul impiedicandu-ne de bolovani la fiecare al doile sau al treilea pas. Dupa ce am parcurs ceea ce estimasem sa fie mai mult de trei sferturi, cam pe langa unde ar fi trebuit sa fie prima grota intalnita la venire, am vazut mai departe undeva in fata noastra o lumina alba galbuie care parea sa danseze in sus si in jos lateral stanga dreapta destul de dezordonat. " "That's where the car is... Fuck! There is someone at our car..." Seasick n-a mai raspuns. continuam sa pasim imainte si am sesizat ca si lumina parea sa se apropie treptat de noi. Peste inca cateva minute era clar ca lumina se apropia si am inceput sa deslusim in noapte zgomotul unui motor. Cineva venea spre noi pe poteca pe ceva mic cu motor. Inaintam in directii opuse pe o aceeasi poteca si intalnirea era inevitabila... Prima grija a fost parul din mana mea. Putea crea din start o nedorita stare de tensiune. Eu eram "oaspetele" pe aceasta insula si parca nu se cuvenea sa ies din intuneric in intampinarea "gazdei" cu un par in mana. Pe de alta parte parul imi dadea un mic avantaj... Zgomotul clar al unei scooter si luminaalb-glabuie a farului se apropiau din ce in ce mai aproape. Am aruncat parul in intuneric si am aprins frontala. Scooter-ul s-a oprit in dreptul nostru. Era un tip imbracat civil. "Hola." "Hola. todo bien?"" "Si..." Seasick a inceput sa dialogheze cu el in spaniola. Dupa ce ne-a intrebat daca suntem OK, ne-a spus ca era ranger si ca fusese alertat de prezenta masinii noastre si pornise sa ne caute. "Sorry, man, it's all good..." "Si, gracias, no te preocupa..." A facut cale intoarsa si a plecat inapoi pe poteca pe unde venise. Am gasit masina intacta si am rasuflat usurati. Intr-un fel asta a fost cea mai adevarata seara de pana atunci... Am ajuns inapoi in Hanga Roa aproape de miezul noptii si doua din restaurantele de pe malul oceanului nde am vrut sa mancam nu mai luau comenzi. Ne-am dus l arestaurantul unde mancasem prima data. Chelnerul a zambit si a dat din cap ca inchisesera bucataria, dar gasea el doua portii de calamari cu camarones si cartofi prajiti. "Y dos Coronitas, por favor!" Aproape de 01:00 am ajuns la camera. N-am mai ciocanit la recrut sa-i spunem ca am venit caci am presupus ca adormise. Imi parea rau ca probabil nu mancase... Incercam sa facem bagajele rapid si saprindem cateva ore de somn inaintea unei alte zile extrem de lungi. A doua zi, pe 31 Decembrie, urma sa predam masina, sa zburam inapoi pe continent la Santiago, sa ridicam o masina si sa plecam non-stop 1,700 km in nord pentru a prinde miezul noptii in inima desertului Atacama... Un plan ambitios care urma sa aduca surprize... (va urma) Good morning, Rapa Nui. Am adoptat troaca si am "marcat-o", facand-o "a noastra"... Fructele si legumele astea chiar au miros. Probabil si gust... Spalata, sau nu... asta e... pare delicioasa. Si mi-am luat si o sapca de o forma ciudata caci ardea rau soarele. Nu stiu exact de ce, in tura asta, doar recrutul si-a impachetat palaria regulamentara. Eu si Seasick am plecat cu capul gol, ca niciodata... La drum, ca avem de vazut multe astazi... Incepem iar cu coasta de sud a insulei. Hai sa ne oprim acum la cariera, ca nu mai avem cand. Versantul sudic al craterului este presarat cu moai in diverse faze de executie. Uni moai par sa fi cazut in drumul lor spre mare si se pare ca nu i-a mai ridicat nimeni... Unii n-au fost complet detasati/sculptati si par inca sa-si astepte "eliberarea" in cariera. Cu ce fel de detergent sa mai spalam si noi praful vulcanic din gat?.. Cu sau fara aditivi? DISCLAIMER: Nu suntem sponsorizati de nimeni si nici Corona, nici RB nu ne-au dat un cent, sau macar un strop gratuit.. Hai si pe coasta de nord... To be, or not to be... Trebuie neaparat sa facem o baie sa mai spalam putzin toropeala asta. Inevitabila burta model "Corona" si chelia tuturor sepcilor... Aveam sa ma ard rau pe piept, pe maini si pe gat... Intalnim cateva vaci care se adapau dintr-o balta tulbure. In cautarea pesterii nevazute. In drum spre ocean pierdem putin timp la o grota intalnita in drum departe de apa. Se insereaza in timp ce noi incercam sa gasim intrarea in pestera. Ajunsi la ocean, unul cauta spre nord si unul cauta spre sud... Intrarea in pestera ramane nevazuta. In sfarist am gasit intrarea in pestera. E prea tarziu pentru asfintit, dar am gasit-o... I'm going in... Seasick ramane la gura intrarii cu rucsacul meu care nu incape... Dupa cateva capete in tavanul jos si o lovitura in tibia stanga, aprind lumina de la telefon. Frontala a ramas afara in rucsac. In nici o tura de pana acum nu am fost atat de lenes. Parca n-am fi noi... :( Galeria este ingusta si telefonul o ilumineaza fara probleme. Parca se vede lumina ferestrei din faleza. Sunt doua ferestre care se deschid in peretele falezei spre apa.. Drumul de intoarcere spre gura pesterii si spre Seasick. Intre timp se intunecase si afara. urmau cei cativa kilmetri pana unde parcasem masina... In sfarsit incepusem sa ne dezmortim putzin in tura asta si sa ne intoarcem la ce noi consideram program normal de vacanta.. (va urma)

Așa mai Ninele, scoate-ne din ceață! Intrăm noi cum intrăm și vinul fiert il dau eu.

Pe mine personal, nu prea mă interesează vremea. Am facut un revelion cu rulota acum câțiva ani la -25 grade, așa că asta va fi ultima mea grijă ... Problema e sa ne interesăm dacă ne lasă sau nu să campăm acolo...altfel va trebui să ne orientăm spre o altă locație

As veni si eu. Singura problema ar fi vremea. Familionu e format din 5

Asa cum ne-a obisnuit, @Stefan P etaleaza o suita de fotografii foarte bine realizate si in acelasi timp pline de "continut", cu ajutorul carora reuseste sa transmita o parte din emotiile si bucuria clipelor minunate petrecute alaturi de prieteni. Multumim frumos si la mai multe!

26 decembrie. Si masa sarbatoritului! La cadite. Cadoul...multumesc Misu.

26 decembrie. Zi innorata dar cu soare in sufletul nostru. Mosul lui Milan. Sosirea lui Misu. Milan a fost primul anul acesta.