Clasament

Cu bicicleta pe drumul de coastă în zona Azapiko

PENTRU AMATORII DE OFF CAMPING CU RULOTA ! Un loc situat intre judetele Suceava si Botosani (drumul DN 29), pe raul Siret. Locatia este la aproximativ 4 km de drumul principal, pe un drum pietruit, larg si f drept , fara denivelari ! Sursa de apa potabila este doar la intrarea pe acest drum secundar (cel pietruit) la un canton de drumuri sau peste pod la o cabana. ! Peisajul este dupa cum se vede cu padurice , gazon, nisip, lac interior ptr balaceala copii sau pescuit..sau pe fundal raul Siret ! La 300 m exista o stana de unde puteti procura produse lactate. Succes la rulotit ! :D video-1533232604.mp4

rulotiștilor și wek-end plăcut, oriunde v-ați afla!

O zi de vineri cât mai scurtă celor ce muncesc, vacanțe plăcute și drumuri bune celorlalți !

Ma numesc Simion Cristian, am 49 de ani, doi copii si sunt din Bucuresti. Inca nu sunt posesor de rulota, dar cochetez cu ideea de a deveni rulotist, si forumul dv. imi este de mare ajutor in strangerea de informatii in vederea achizitionarii unei rulote care sa -mi satisfaca nevoile. Va urmaresc cu interes postarile si sunt placut surprins de altruismul si spiritul de echipa existent in aceasta comunitate. Multumesc pentru ca m-ati primit in randurile dv.,si sper sa ne intalnim cat mai curand! Felicitari, si drumuri bune tuturor! Respect!

Salut comunitate de Incepe weekendul asa ca va doresc iesiri placute oriunde v-ati duce In Irlanda este zi libera luni asa ca am pus-o de o iesire de 3 zile in regiunea Donegal, cea mai frumoasa din Irlanda, pe tarmul Atlanticului de Nord. Voi sta in campingul http://www.corcreggan.com/ Toate cele bune

O zi buna va dorim de pe malul marii, nu se mai poate vorbi de vara mediteraneana ci de vara tropicala in toată regula cu temp nocturne ce nu scad de 24-25. Niște simpatici vizitatori au trecut pe la mine când stăteam la plaja:

Coordonate GPS pt Offcamping Azapiko

Buna seara!

Acum o lună era impecabil...ți s-a răspuns în topicul "Cheile Oltețului" Seara bună tuturor!

Buna dimineața!

Bine v-am gasit si multumesc de accept. Pana acum n-am cochetat niciodata cu ideea unei rulote/autorulota, pentru ca eram doar 2 in familie, iar scaunul din piele al masinii isi facea treaba de minune. Apoi varsta ma tinea sa conduc si 22-23 de ore fara oprire de somn. Au aparut cei mici, care...au nevoi, ba mancare, ba apa, ba se plictisesc etc. Cum noaptea in masina pentru ei are doar 8-9 ore, cam ala e singurul moment in care pot conduce fara oprire. Din pacate ma opreste autonomia, ca deh, pielea a disparut, iar sedan-urile sunt o amintire placuta. Asa mi-a venit initial ideea cu autorulota, care incet incet dispare. De ce? Simplu, doar maxim 4 saptamani pe an concediu, din care 2 iarna si 2 vara rasfirate, asadar, minim 20.000e blocati intr-o autorulota nu se justifica. Asa am ajuns la concluzia ca o rulota cat mai mare sa incapem cu totii adica 2 copii + 2 adulti ar fi mult mai ok, pentru iesiri scurte de weekend. Ca si auto am in mare cu ce sa trag ca in carte am 1900kg , DAR tot pe carte si in talon am Masa max tehn admisa a ansamblului de 4360kg. Asa ca cel dpdv al greutatii stau linistit. In momentul de fata sunt novice si mai ales ca sunt atatea configuratii incat habar nu am ce vreau. Stiu doar ca max pt prima rulota va fi un 4-5000euro si ca nu va aparea chiar asa devreme pentru ca nu vreau sa ma grabesc asa tare. Probabil vom inchiria de cateva ori sa vedem ce ne trebuie si ce nu.

Da. Coordonate : Latit 47.719864477526905 / Long 26.44108787561038 Se intra de pe un drum secundar, la intrarea in jud. BT.

Multumesc frumos pentru urari!

Ne-am despartit cu greu de Bled si am pornit spre Verona, Agricamping Corte Finilleto. Fără intenția de a jigni pe cineva, odata cu primii kilomentri parcursi in Italia s-a schimbat aproape radical peisajul, a dispărut verdele, au apărut mizeriile pe mariginea drumului... Dar asata nu inseamna ca nu Italia nu ne-a placut sau nu e o tara frumoasa, dimpotriva. In alta ordine de idei, initial am zis ca vom vizita si Venetia, dar ulterior ne-am revizuit planurile si pentru a nu ne incarca prea mult programul, am renuntat la idee în lista noastră de obiective rămânând Gardaland si Garda Sea Life, Lago di Garda, respectiv Verona. Așadar, prima zi, primul obiectiv... Gardaland Despre Gardaland nu se pot povesti prea multe, Gardaland trebuie trait... E o nebunie totală ce satisface pofta de adrenalină a tuturor celor ce vizitează parcul de distracții, indiferent de vârstă. Am experimentat marea majoritate a obiectivelor parcului de la Peppa Pig Land la Blue Tornado, am savurat spectacolele, a fost o zi pe cinste... La finalul zilei am fost istoviți, dar în seara aceea am adormit cu zambetul pe buze.

Buna ziua colegi.

colegilor care astăzi, 3 august, își sărbătoresc ziua de naștere @Popa Ana @Damian Bogdan @Angel @MihaiMoldoveanu @Dorin Vlad

Coordonate Gps plaja Azapiko

Buna seara. Pot sa fac din ambele materiale, insa recomand poliamida, deoarece una dintre piese se va monta pe geamul rulotei daca nu ma insel. Dar fac din ce vrei, te ajut cu placere. Piesele poti sa le trimiti prin curier; iti dau adresa pe privat. Ca termen de executie cam 10zile maxim, asta depinde ce comenzi avem la firma.

Frumoasa si bine dotata. Bafta la vanzare.

Si de la mine din usa cortului o seara faina!

Salutari din Hessen, Germania. Suntem in a patra saptamana cu temperaturi de peste 32 grade, cu maxime pana la 38. Din 2003 nu a mai vazut Germania asa ceva. Se vede ca “incalzirea globala” nu este chiar o gluma. Concedii placute tuturor si drumuri line, urmate seara de o bine meritata bere rece!

Din fericire ne bucuram de privilegiul de a putea spune "la noi" in Groenlanda pentru ca asta a fost a treia iesire cu cortul pe coasta de est si am inceput sa ne familiarizam cu unele locuri..

Incep invers, cu ploaia de imagini din Islanda... Voi incerca sa postez imagini din Groenlanda maine.

Salutare! Noi suntem mai noi "proaspeti" in ale rulotismului, dar bicicleta ne place ...la nivel de amatori: Abia astept momentul in care sa le luam cu noi in drumetii... deocamdata trailuri usoare, mai domoale sa nu ametesc Piticul in scaun ...apoi in doi ani merge "pe cont propriu", asa ca "intram in paine". As avea cateva intrebari dedicate colegilor cu aceleasi pasiuni dar mai multa experienta vis-a-vis de acest subiect: - ati fost cumva pe traseul de MTB Transilvania Bike Trails ( http://www.fundatia-adept.org/?content=tbtrace&news_id=&set_lang=ro ) ... ince conditii se afla, cat de amenajat este. Intreb tocmai in ideea de a incerca o campare in zona si plimbari pe traseu pentru a vizita satele sasesti aflate in circuit: Viscri – Buneşti – Criţ- Meşendorf – Cloaşterf – Saschiz – Archita – Daia...eventual pana in Sighisoara. - cunoasteti alte trasee de acest gen, amenajate (pe motivul expus mai sus: as merge cu Piciu' in scaun) care sa nu fie foarte abrupte? - legat de transportul bicicletelor: am un dispozitiv de transport biciclete pe carlig, cu capacitate de 2 buc: credeti ca se poate adapta prinderea pe protapul rulotei, sau nu se justifica efortul? As prefera sa pun celelalte 2 pe suporturi montate pe barele longitudinale de pe masina si doua sa fie pe protap... (in spate nu as agata, ca sa nu incarc excesiv greutatea pe "coada") - in conditiile in care campati undeva ce masuri de minima siguranta obisnuiti sa luati pentru a le proteja pe timp de noapte sau cat sunteti plecati de la rulota? Eu m-am gandit, ca legate impreuna in cortul rulotei, sau montate inapoi in suport si securizate cu sistemul antifurt ar fi doua din solutii...dar poate invat niste trucuri noi Multumesc, sa ne auzim cu bine!

Spre seara acelei prime zile in Argentina oboseala acumulata a infrant orice umbra de indarjire si mi-a fost imposibil sa mai tin ochii deschisi. Ajunsesem la punctul critic cand era absolut necesar sa ne oprim pentru a evita un accident. Chiar si in lipsa unui loc potrivit de campat, stiam ca venise timpul sa fur cateva ore de somn pe marginea drumului. In apropierea unei intersectii din care pornea spre stanga o bretea ce intra in oraselul Benito Juarez, a aparut ca un dar o statie de benzina flancata de un hotel cochet. Am virat dreapta si am oprit in fata receptiei. Parcarea din fata hotelului era aproape goala. “Would you mind asking, mate?” M. a coborat din masina si a disparut pe usa receptiei. In mai putzin de doua minute a reaparut cu fatza luminata de un zambet. Am coborat si eu si i-am iesit in intampinare langa capota masinii. “Ninety dollars...” “And the car?…” “The guy said to drive around the gas station and enter in the backyard...” “So, the car will be safe. That’s good. Ai platit?” “A zis ca putem plati dupa ce mancam cand ne retragem la camera.” “Atunci mancam si ducem bagajele in camera dupa aia?” “Ce bagaje luam in camera?” “Electronica, periutza de dintzi, harta si cate un Red Bull.” “Si pijamalele...” “OK, hai la masa ca mi s-a lipit buricu’ de sira spinarii...” Am incuiat portierele si am intrat cu pasi rapizi in restaurantul hotelului. Restaurantul nu avea nici o masa ocupata si noi paream sa fim singurii clienti. Am zarit prin geam un gratar imens pe care se rumeneau niste copane imense, un miel si niste halci de carne a caror imagine provoca o stare de lesin. Sosise in sfarsit momentul sa verificam mitul renumitelor fripturi argentiniene...

Partea 3 In ciuda tuturor tratativelor si intelegerilor anterioare, actele de vama ale masinii, strict necesare pentru a tranzita Chile, in lungul drum spre Tara de Foc, nu erau gata, si cum in 48 de ore venea Craciunul, nu se putea misca nimic decat patru zile mai tarziu. Ni s-a promis (din nou) ca le vom primi prin e-mail undeva pe traseu. M-am abtzinut cu greu sa nu-l injur pe ala... Aveam nevoie de masina si nu exista alta optiune in conditiile in care fiecare zi avea alocata un numar de kilometri. La 14:27 hours am bagat, in sfarsit, cheia in contact, am trantit portierele si am demarat spre sud-vest pe Ruta 3. Am fi vrut sa trecem in Patagonia odata cu caderea intunericului. Toyoto Hilux diesel este o masina OK si nimic mai mult. Desi este mai confortabila si putzin mai sprintena decat Landcruiser-ul de 4.5 L din Australia, nu ofera aceeasi senzatie de anduranta la tavaleala. Era o toropeala placuta in Buenos Aires si oboseala incepuse sa moleseasca reflexele. Trecuseram iar de 32 de ore de nesomn si pleoapele atarnau din ce in ce mai grele. La iesirea din oras am oprit la o benzinarie si am cumparat un litru de ulei motor, lichid de frana de rezerva si 8 flacoane de Red Bull. Ruta 3 este o sosea ingusta cu doua benzi si in ciuda faptului ca era sambata dupa amiaza in pragul Craciunului, traficul parea dens. Primul aspect remarcat pe soselele argentiniene este agresivitatea tipic latina cu care se intra in depasiri stranse cand cel angajat in depasiri peste 120 Kmh aproape ca se sterge cu cel ce vine din sens opus virand brusc in timp ce incearca sa intre in spatiul extrem de mic dintre noi si masina din fata noastra. Frane si injuraturi... “Just slow down, nu vrei sa te iei la cearta cu ei...”, m-a sfatuit M. Avea dreptate, ne aflam doar de cateva ore intr-o tara si o cultura cu care inca nu avusesem suficient timp sa ne familiarizam si o potentiala confruntare pe sosea trebuia evitata cu orice pretz. Pe soselele argentiniene, la intrarea si uneori iesirea din localitati exista puncte de politie rutiera unde trebuie sa incetinesti sa-ti citeasca agentul mutra si eventual sa te opreasca. Metehne de tara traita in dictatura... La intrarea in Azul am fost opriti si noi si agentul a tinut mortis sa inspecteze intreaga masina, inclusiv portiunea unde se aflau valizele. N-am putut sa nu remarc alura de paun infoiat cu care isi poarta uniformele politzistii argentinieni... M.. imi facea semne discrete sa-mi tin gura si sa nu fac vreo remarca care ar putea ofensa agentul. Am lasat-o pe ea sa parlamenteze in spaniola pentru ca vorbeste cursiv si reuseste sa-si aminteasca o gramada de cuvinte potrivite de prin telenovele. Eu nu stiu decat hola, gracias si claro que si, si vamunos, in timp ce fuck you imi sta in permanenta pe varful limbii gata sa rupa zgarda in orice moment... (va urma)

Si pentru ca montarea la "Ragi Pañi Mo - 2017 (Al Rayo Del Sol)" merge mai mult cu vant de prova, profit de cateva minute de ragaz sa astern doua, trei, vorbe mestecate printre amintirile inca proaspete. Partea 1 Planul initial era sa cautam o optiune de padelat un kayak tandem, ori in Argentina, ori in Chile, la sud de Stramtoarea Magellan. Timp de mai bine de doua luni am incercat fara success sa gasim o varianta potrivita modelului nostru independent de abordare a unei calatorii. Din pacatem toti cei reperati ca potentiali furnizori de kayace de inchiriat au refuzat sa inchirieze kayace fara ghid prin fjord-uri. Si cum nu aveam de gand sa petrecem 10 zile intr-un grup pastorit de vreun ghid, am renuntat la optiunea padelatului. Asa cum invatasem in ultimii ani, organizarea unei calatorii independente cu propriul echipament a devenit din ce in ce mai scumpa si anevoioasa datorita optiunilor fezabile de transport. In conditiile actuale U-Boat-ul pare condamnat la sarcofagul in care l-am zavorat cand ne-am intors de la Bluie East Two. Oare, in ce stare se afla, impaturit de aproape 4 ani in aceeasi pozitie si inchis ermetic in lada de transport? “Where shall we go, mate?” Am intrebat desi banuiam din start ca va fi imposibil, sau foarte greu, sa gasim raspunsul potrivit. “The Everglades?...” “Most chickees and several ground sites are gone after the last storm… very few camping sites left, especially on the interior…” “Would you take the U-Boat, or a canoe?...” “I don’t know… neither... I am not ready to return to the Everglades yet… I need a new place…” “The Keys?...” “A new place…” “South?” “As far south as we can…” “You said we can’t find a kayak in Argentina.” “We go hiking. Time to see Torres del Paine….” “OK.” In mai putzin de trei zile aveam sa intelegem ca Torres del Paine, in ciuda frumusetii peisajului, este un loc sufocant de aglomerat, usor accesibil autocarelor cu turisti ademeniti de brosurile frumos colorate. Alocarea intregului concediu parcului Torres del Paine, din punctual nostru de vedere, ar fi fost o experienta dureroasa. “Then, what? There are not enough days for a trip to the South Pacific. Antarctica?” “Too expensive and too geriatric. I’m not paying $ 12-15 K per person for a trip on a cruising ship filled with pensioners. ..” “Yeah, that’s too much… Add the flights and other expenses… So, no Antarctica. Good bye, penguins…” a incheiat M. cu un zambet adresat peretului dinspre sud al apartamentului. “Fuck the penguins! If we ever go to Antarctica, we’ll sail our own boat!” am declarant martial ca o porunca a destinului. “And that might never happen…”, a tinut M. sa-mi reaminteasca. “We’re going south! We go to Patagonia and Tierra del Fuego! We’ll visit Torres del Paine on the way and we drive all the way to the end of the world in Ushuaia to greet the pensioners who return from Antarctica. There…” “And how do we do that?” “We gonna drive… We’ll rent a car in Buenos Aires, or Santiago, and go south.” “OK.” A durat si circul inchirierii masini vreo doua saptamani. Ne-am trezit prea aproape de sezon si optiunile se rareau cu fiecare zi, in timp ce preturile cresteau cu aceeasi rapiditate. Decizia era imperios necesara. Si plata unei sume de bani in avans, la fel. Una din optiunile gasite, pana la urma, in Argentina, era mai avantajoasa decat oricare alta optiune din Chile. In frenezia negocierilor am omis un detaliu care avea sa modifice complet un anumit aspect al calatoriei. Dornici de un grad cat mai mare de independenta, am optat pentru o camioneta Toyota Hilux cu un cort montat pe acoperis, neglijand prezenta vanturilor ce matura pampasul necontenit in Decembrie si Ianuarie. Vanturi care bat non-stop si care pot ajunge deseori la 120 km/h impiedicand complet utilizarea unui cort pe masina… Dar asta era un aspect pe care aveam sa-l invatam pe parcurs. Bine ca n-am mai carat drone. Ar fi fost un exercitiu complet inutil… Cu trei zile inainte de Craciun descarcam cu elan bagajele din portbagajul taxiului la aeroprotul JFK din New York si faceam prima poza langa pomul de iarna al terminalului. Nu mai aveam timp sa scoatem trepiedul si am rugat un calator sa ne faca poza la repezeala... (va urma)

Unditza si momeala au fost gata de actiune, dar pestele parea sa fie invitat la alta masa, de fiecare data... Unii oameni nu sunt facuti pentru pescuit, oricat s-ar stradui.

Nu putem pretinde ca suntem biciclisti "inraiti", dar, din in cand, e frumos de iesit si in linistea pedalelor si a celor doua roti...

Deocamdata inca nu simtzim trecerea timpului, dar anii de ploi, vant, arshitza si ger incearca sa ne troieneasca...

Viata fara kayak, ar fi o viata incompleta... De la Delta Dunarii, la apele sub-tropicale, pana in apele de deasupra Cercului Polar. Cateva video jurnale din iesirele cu kayak-ul.

"Dupa o noapte presarata cu vise alergate de umbre ce pareau desprinse din desenele lui Dali, in care am avut senzatia ca dorm invelit pana la barbie direct in stelele de pe bolta, m-am trezit putzin inainte de rasaritul soarelui si, contrar oricaror proceduri de protectie, am plecat in pijamale, cu gheata incaltzata direct pe piciorul gol, sa urc dealul inalt fara poteca de acces. Incercand sa zaresc in timp util solzi incolaciti prin tufele tzepoase ce imi imbratisau aspru gleznele lasand pe pantalonii subtiri de pijama tot felul de scaieti, balansandu-mi gleznele inca adormite pe grohotisul rosu ascuns de tufe, ma simteam animat de o inexplicabila dorinta de a urca. Cat mai sus. Desi nu era nici locul, nici timpul potrivit unei astfel de ascensiuni matinale. Parca eram grabit spre o intalnire cu o chemare ce isi soptea dorul de raspuns... Zorii incepusera sa mijeasca rosiatici si seducator de partea cealalta a dealului. Din cand ma opream sa-mi reimpaturesc la dunga respiratia, privind in urma la masina ramasa in urma din ce in ce mai jos. M. inca dormea si incepusem sa ma intreb daca se trezea singura dupa ce as fi trecut de partea cealalta dealului... Iar incalcasem ca un recrut tont protocolulul plecand fara statia walkie-talkie, dupa ce in ziua precedenta pledasem ca nici unul din noi nu trebuie sa se indeparteze de masina fara statia deschisa. Aveam intr-o mana iPhone-ul, complet inutil ca mijloc de comunicare, dar util fotografiilor si in cealalta o mica camera video. Prima dragoste... Am incercat fara succes sa fac cateva fotografii potrivite starii si momentului. Nici cadrele video nu se legau mai bine. Locul era foarte frumos, dar ferecat. Nu voia sa se lase “furat” in imagini... Jos, in cortul de pe masina ramasa la dimensiunea unei cutii de chibrituri parea sa fie in sfarsit miscare. M. a aparut in deschizatura cortului cu iPhone-ul bine lipit in palma. Parea ca incearca sa ma fotografieze... in pijamaua mea neagra de lana. Oare chiar ma putea distinge intre tufe si grohotis?... Privind mica masina pierduta ca un fir de nisip ratacit in imensitatea peisajului, departe de oameni si drumuri, am auzit ecoul drag al singuratatii inceputurilor de lume. Solitudinea asta pentru care am fi facut orice efort si sacrificiu... Brusc, fara vreo adiere preliminara, s-a starnit un vant puternic dinspre sud-vest. Rafala neasteptata m-a surprins dezechilibrandu-ma si mi-am regadit cu greu, in ultimul moment, balansul. Noroc ca numai cu cateva momente inainte coborasem camera video de pe trepied... Desertul parea sa-si impuna punctul de vedere amintindu-mi ca suntem doar tolerati in functie de toanele lui. Era timpul sa cobor la masina. M. incepuse sa gesticuleze animata, dar eram mult prea departe sa deslusesc ce incearca sa-mi spuna. Usa cortului flutura violent ca o vela libera, scapata in voia ei. Mi-am reamintit cu amaraciune cum am plecat fara statia radio. Am coborat grabit incercand sa evit o entorsa sau o muscatura de sarpe. Vantul se intetise pana in punctul in care incepuse sa ma impinga accelerandu-mi pasii la limita la care aveam timp sa aleg unde sa calc. Inevitabil una din pietrele pe care am reusit sa aterizez cu piciorul stang s-a dislocat. Mi-am pierdut echilibrul si am fost la un pas de cazatura. Nu puteam sa risc o entorsa. In nici un caz piciorul drept, acceleratia si frana... M. Se oprise din gesticulat." Ma opresc aici din scris... Daca este cineva interesat, voi posta un link cand e gata video jurnalul. Cele bune.

Si cateva imagini... Un Land Rover Defender usor modificat de armata australiana, care facea parte dintr-un convoi cu care ne-am intersectat, din fericire, intr-o zona deschisa. Din cate am inteles avea probleme la unul din cauciucuri si era tocmai masina "de asistenta" pe care ceilati din convoi se bazau. Proprietarul, un australian la vreo 60 de ani facut tot din muschi si tendoane parea imbatranit prin boscheti si chiar stia ce face cu sculele. Avea de toate, inclusiv o osie completa de schimb... In fiecare dimineata ne-am trezit inaintea rasaritului... Inspectia motorului se intampla in fiecare dimineatza, intre pipi si spalatul pe dintzi... In dreapta, pe suportul rosu, se observa filtrul de motorina aditional adaptat pentru conditiile calitatii indoielnice a matorinei de urgenta (apa) din comunitatea aborigena de la mijlocul traseului... La pranz fiecare strop de umbra devenea paradis... Serpi, scorpioni, paianjeni? Pai, nu e casa lor? Noi suntem musafirii... Uneori, cand si daca se ivea ocazia unui spatiu mai larg, mai lasam si motorul sa rasufle... Nisipul blond de pe ghetele de apa ne amintea ca suntem undeva intre doua oceane... Hrana pentru oameni si cea pentru masina sunt la fel de importante... Si ce daca sunt la a doua conserva? Cine sta sa mi le numere?... Perioada de tragere a sufletului dintre dune succesive. Unele se treceau usor in viteza a doua 4x4 hi, cu altele trebuia sa dansam strategic in functie de consistenta nisipului si mai ales de fagasurile create peste ani de alte 4x4. Se spune ca sunt in jur de 440 de dune rasfirate pe distanta de 1,800 Km. Noi am trecut cam doua treimi din ele... Si cateva imagini ale unora dintre masinile ce n-au mai iesit de pe Canning Stock Route... Asta parea sora geamana cu a noastra... Cu singura diferenta ca a noastra a iesit de acolo pe propriile roti... Asta fusese un mandru Jeep cu putzin timp in urma. Cand am trecut noi inca mirosea puternic a ars... Nissan-ul asta era o alta masina al carei sasiu nu a rezistat socurilor si s-a fisurat apoi s-a indoit... Acolo ramane pana o topeste timpul in rugina din care provine... Un alt Land Cruiser ars anul asta, mai la inceputul sezonului... Pe undeva prin nord, inainte de putzul 47 sau 48, nici Fordul asta n-a terminat "cursa"... Pe asta am intalnit-o imediat la iesirea din mica comunitate de aborigeni de la Bililuna si parea sa fi apartinut unui aborigen localnic pentru ca nu era 4x4... N-am reusit sa inteleg cu ce a avut loc coliziunea acestei masini pentru ca nu exista nici un copac cu diametrul ala si absolut nici o structura, stalp sau altceva... Gata sa ne luam la revedere de la civilizatie in Bililuna, dupa ce am umplut rezervoarele si canistrele de motorina si apa de la unicul "magazin satesc" pe o raza de 200 Km pe vest, 800 Km pe sud si 700 Km pe est. Spre nord nu exista nici o ruta de acces. Din pacate magazinul nu avea nici un strop de bere datorita prohibitiei impuse in comunitatile de aborigeni. Una calda... Unde-i crocodilu'?... Si una mai rece, matinala, inaintea verificarii masinii pentru drum... In ordine, de la stanga spre dreapta, ministerul constructiilor, ministerul apararii si ministerul transporturilor... Am arborat si noi ce am avut la indemana... Putzul 51, cel mai din nord pe CSR, nu mai are apa de multa vreme... Morisca rotita de vant are un zgomot foarte trist. "Stai cu ochii pe motorina de rezerva si vezi daca respira (linistit) canistrele, mate..." "Chiar trebuie s-o urcam si pe asta?..." "Dormim aici, mate, ca imi place cum se vede "in gradina"..." Locul unde am apucat sa filmez un singur clip cu drona inainte sa-i intre nisipul in suflet... :( "I am rolling (the camera)... Copy that, I'm driving toward you... Roger..." conversatie pentru realizare unei filmari de la distanta menita sa faca ce nu mai putea face drona... Din pacate, nu prea au iesit cum speram... Este un desert frumos, cu vegetatie... Inceputul unei noi zile ce va aluneca treptat in afara timpului... Si cateva imagini... Un Land Rover Defender usor modificat de armata australiana, care facea parte dintr-un convoi cu care ne-am intersectat, din fericire, intr-o zona deschisa. Din cate am inteles avea probleme la unul din cauciucuri si era tocmai masina "de asistenta" pe care ceilati din convoi se bazau. Proprietarul, un australian la vreo 60 de ani facut tot din muschi si tendoane parea imbatranit prin boscheti si chiar stia ce face cu sculele. Avea de toate, inclusiv o osie completa de schimb... In fiecare dimineata ne-am trezit inaintea rasaritului... Inspectia motorului se intampla in fiecare dimineatza, intre pipi si spalatul pe dintzi... In dreapta, pe suportul rosu, se observa filtrul de motorina aditional adaptat pentru conditiile calitatii indoielnice a matorinei de urgenta (apa) din comunitatea aborigena de la mijlocul traseului... La pranz fiecare strop de umbra devenea paradis... Serpi, scorpioni, paianjeni? Pai, nu e casa lor? Noi suntem musafirii... Uneori, cand si daca se ivea ocazia unui spatiu mai larg, mai lasam si motorul sa rasufle... Nisipul blond de pe ghetele de apa ne amintea ca suntem undeva intre doua oceane... Hrana pentru oameni si cea pentru masina sunt la fel de importante... Si ce daca sunt la a doua conserva? Cine sta sa mi le numere?... Perioada de tragere a sufletului dintre dune succesive. Unele se treceau usor in viteza a doua 4x4 hi, cu altele trebuia sa dansam strategic in functie de consistenta nisipului si mai ales de fagasurile create peste ani de alte 4x4. Se spune ca sunt in jur de 440 de dune rasfirate pe distanta de 1,800 Km. Noi am trecut cam doua treimi din ele... Si cateva imagini ale unora dintre masinile ce n-au mai iesit de pe Canning Stock Route... Asta parea sora geamana cu a noastra... Cu singura diferenta ca a noastra a iesit de acolo pe propriile roti... Asta fusese un mandru Jeep cu putzin timp in urma. Cand am trecut noi inca mirosea puternic a ars... Nissan-ul asta era o alta masina al carei sasiu nu a rezistat socurilor si s-a fisurat apoi s-a indoit... Acolo ramane pana o topeste timpul in rugina din care provine... Un alt Land Cruiser ars anul asta, mai la inceputul sezonului... Pe undeva prin nord, inainte de putzul 47 sau 48, nici Fordul asta n-a terminat "cursa"... Pe asta am intalnit-o imediat la iesirea din mica comunitate de aborigeni de la Bililuna si parea sa fi apartinut unui aborigen localnic pentru ca nu era 4x4... N-am reusit sa inteleg cu ce a avut loc coliziunea acestei masini pentru ca nu exista nici un copac cu diametrul ala si absolut nici o structura, stalp sau altceva... Gata sa ne luam la revedere de la civilizatie in Bililuna, dupa ce am umplut rezervoarele si canistrele de motorina si apa de la unicul "magazin satesc" pe o raza de 200 Km pe vest, 800 Km pe sud si 700 Km pe est. Spre nord nu exista nici o ruta de acces. Din pacate magazinul nu avea nici un strop de bere datorita prohibitiei impuse in comunitatile de aborigeni. Una calda... Unde-i crocodilu'?... Si una mai rece, matinala, inaintea verificarii masinii pentru drum... In ordine, de la stanga spre dreapta, ministerul constructiilor, ministerul apararii si ministerul transporturilor... Am arborat si noi ce am avut la indemana... Putzul 51, cel mai din nord pe CSR, nu mai are apa de multa vreme... Morisca rotita de vant are un zgomot foarte trist. "Stai cu ochii pe motorina de rezerva si vezi daca respira (linistit) canistrele, mate..." "Chiar trebuie s-o urcam si pe asta?..." "Dormim aici, mate, ca imi place cum se vede "in gradina"..." Locul unde am apucat sa filmez un singur clip cu drona inainte sa-i intre nisipul in suflet... :( "I am rolling (the camera)... Copy that, I'm driving toward you... Roger..." conversatie pentru realizare unei filmari de la distanta menita sa faca ce nu mai putea face drona... Din pacate, nu prea au iesit cum speram... Este un desert frumos, cu vegetatie... Inceputul unei noi zile ce va aluneca treptat in afara timpului... [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img] [/img]

Asa cum a fost sa fie... Am ajuns rupti de oboseala la Cairns dupa mai bine de 24 de ore petrecute in scaune de avioane si ne-am grabit sa preluam masina. Am sarit intr-un taxi suficient de mare sa ne incapa cu bagajele si am pornit spre una din pitorestile suburbii la nord de Cairns, aflata pe malul Pacificului intr-un peisaj tipic de ”ilustrata de la mare”. Vreo suta douaj de dolari mai incolo am ajuns si ne-am trezit brusc din reverii achitand. Conform intelegerii prealabile, care a functionat aproape in fiecare detaliu, ne-am dus la unu’ acasa sa ridicam masina din curte. Omul parea amabil dar si dornic sa plece nu stiu unde si mi-a pus cheile in mana urandu-mi “good luck”, Pai... A, aici e cricu’, aici e lopata, cablul de tactare, compresorul, cort, canistre de motorina si apa, good luck! Pai... “If you need any assistance call this phone number in Sydney because they will try to help you. I’ll be on vacation too...” Pana sa apuc sa ma dezmeticesc, a disparut in casa cu permisul meu de conducere si o VISA card pe care le-a xeroxat, dupa care s-a intors cu un politicos zambet de “hai la revedere”,,, Eu priveam ingrijorat cauciucurile ce pareau destul de banale si uzate, mai ales pentru dunele de nisip ce ne asteptau dincolo de orizont. “Oil is good, the tyres are OK...”, a molfait tipul voios ca era pe cale sa-si vada de ale lui. Nu vedeam nicaieri antena radio. “Where is the UHF radio?” R. tipul din curtea caruia am ridicat masina a ridicat din umeri. “There’s no UHF, mate...” “BUT WE AGREED IN PREVIOUS EMAILS...” “Sorry, there’s no radio...” “That kinda sucks, mate...” Am inghesuit si noi in graba, cum ne-am priceput mai bine, valizele in masina si am bagat cheia in contact. Tipul s-a apropiat cu un zambet oarecum schimbat parand sa astepte sa vada turistul american cum se descurca cu cutia de viteze manuala, mai ales ca trebuia iesit din curte cu spatele avand vizibilitate doar in oglinzile laterale... No biggie, mate. Am debreiat si cuplat in reverse ca la manual. In ultimii 34 de ani am sofat diferite masini pe diferite meridiane, dar de fiecare data cand ma urc la volan intr-un vehicul cu volan pe dreapta am cateva momente initiale de confuzie care incep cu inscrierea intr-o intersectie si cu faptul ca reflexul format in timp, la fel ca si atunci cand traversezi ca pieton, este sa te asiguri mai intai din partea stanga... Efectiv trebuie sa te lupti cu reflexul si sa-ti impui constient sa te asiguri mai intai din dreapta. De multe ori este mai periculos ca pieton pentru ca de obicei iti lasi gandurile sa zburde si te bazezi pe un automatism care te poate aduce exact pe capota unei masini. “First stop, the auto store.” “Do you have a list?”, ma intreaba M. cu meticulozitatea ei specifica. Oare, inca nu ma cunoaste? “It’s all in my head, mate!”, raspuns eu pleznindu-ma ostentativ cu palma stanga peste frunte. Mana stanga pare foarte vesela, actionand cu grija schimbatorul de viteze, insufletzita de noile atributzii, in timpul ce mana dreapta tresare din cand in cand confuza. Cele doua “parghii” ce actioneaza semnalizatorul si stergatoatele sunt inversate cu o precizie matematica si inainte de a ma inscrie in primul viraj la stanga actionez (in mod reflex) stergatoatele in loc sa semnalizez regulamentar. Chestia asta avea sa ma insoteasca pana la sfarsitul calatoriei... Intram cu greu in parcarea magazinului datorita felului cum sunt orientate intrarile si iesirile din trafic in tarile cu volan pe dreapta si umplem “cosul”. Lichid de frana si ambreiaj, 5 litri lichid de racire, 5 litri ulei de motor, solutzii de curatzare a injectoarelor, solutzie de carpire a unei potentiale scurgeri din radiator, 4 canistre de motorina (am primit doar 2 cu masina), o canistra de apa potabila (adaugata celor doua canistre de apa potabila cu care a venit madina), furtun de sifonare a combustibilului, palnie de combustibil, palnie de ulei, palnie de apa potabila, galeata utilitara, franghie suplimentara, trusa de facut pene de cauciuc, cheie de rotzi noua, ca a lor era o chestie ruginita si foarte uzata, alea, alea, pana cand la casa ne-a luat un pic cu ametzeala... Australia este o tzara a costurilor interesante... si asta fost o impresie perceputa in plexul solar inca de la inceput, inainte de a trebui sa platim $246 pentru un schimb de ulei, sau $54 pentru un six pack amarat de Coronas. Am inghesuit cumparaturile pe unde au incaput si am dat ocol masinii facandu-i primele poze. Era sifonata, pe ici pe colo, ruginita pe dedesupt (360,000 Km la bord), dar avea un troliu de 10,000 lbs nou noutz, proaspat instalat... “We didn’t ask the guy to show us how to open the tent...” sopteste M. peste umar. “We’ll figure it out, no worries, mate...” “Plecam?” “Iti merge tableta?” “Merge...” “A recunoscut GPS-ul?” “Da...” “Deci, suntem pe harta activa...” “Da...” “Si ai gasit hotelul..” “Da...” “OK, atunci pornim spre nord. Poate prindem banca deschisa in Port Douglas si schimbam banii astazi...” Ne-am inscris in trafic pe soseaua ce poarta numele Capitanului Cook dornici sa ajungem cat mai repede la Port Douglas sa ne dezmortim oasele dupa interminbila calatorie NYC - Los Angeles - Sydney - Cairns. Dupa vreo zece minute in care ma luptam cu oboseala acumulata si cu numeroasele sensuri giratorii, in timp ce-mi verificam lista din memorie, am tras cu coada ochiului la M. care inca isi aranja jucariile ei de navigatie/comunicatie. “Actele masinii unde le-ai pus?” M. a intors capul surprinsa. “Nu ti le-a dat tie?” “Nu... Fuck! Cauta in torpedou...” M. a scos rapid tot ce se afla in torpedou... Nici urma de vreo hartie, mapa, plic... “Asta a uitat sa ne dea talonul si politza de asigurare. Suna-l si eu incerc sa intorc...” “Pe satelit?” “Nu. Tzinem satelitul pentru urgentze. Vezi daca potzi sa bagi iPhone-ul meu intr-o retzea locala.” “Pot intra pe Telstra...” “Go for it...” Prima tentativa de formare a numarului a esuat. La fel si a doua. Era greu de ghicit care cifre trebuie formate si care nu de pe telefonul nostru conectat la retzeaua lor. La treia incercare a inceput sa sune. “Hi R. my husband asked me to tell you that we can’t find the registration and the insurance policy...” In zumzetul viguros al celor opt cilindri, nu puteam sa aud ce-i raspunde R. “The registration, you know, the paper that proves that we didn’t steal the car, if the police stops us... Excuse me?... What do you mean, no paper?... but... so...” R. parea sa-i explice ceva de zor. “But, then... I see... OK I’ll tell him...” “Ask about the insurance policy too!” “And what about the insurance policy? Is there a card?... I see... OK, I’ll tell him. Thank you. Bye.” “Ce-a zis?” “A zis ca in Australia nu mai exista car registration card si daca te opreste politia vor cauta numarul de inmatriculare pe computer ca sa se asigure ca masina nu este furata...” “Whoa! Tara civilizata... si de asigurare, ce-a zis?” “A zis ca in caz de accident, sau daca cere cineva date despre politza de asigurare, ceea ce el nu crede ca se va intampla, sa sunam la numarul din Sydney...” “Huh?...” “Asa a zis...” “Ciudat...” Desi admiram simplificarea formalitatzilor rutiere, imi era greu sa ma obisnuiesc cu ideea... Asta a fost prima impresie din Australia. Urmata de faptul ca mai toate, inclusiv bancile, se inchid dureros de devreme si ca daca vrei sa schimbi o suma mai mare de $X tanti de la ghiseu devine suspicioasa, te priveste in suflet cu un zambet Röntgen si te invita sa mai treci si maine... Am reusit sa schimbam doar jumatate din bani in prima dupa amiaza in Port Douglas caci tipa de la ghiseul unicii banci ramasa deschisa peste ora 16:00 a replicat ca nu are voie sa schimbe sume mari intr-o singura zi. Ne-a invitat sa schimbam cealalta jumatate a sumei a doua zi. Din pacate ziua urmatoare era planificata deja la recif la Agincourt si catamaranul care facea o singura cursa pe zi intre coasta si recif ajungea inapoi in Pott Douglas dupa ora 17:00 cand se inchidea singura banca deschis dupa ora 16:00... Dilema dracu' pentru ca voiam sa pornim la drum spre nord imediat ce ne-am fi intors de la recif evitand orice contact cu vreo localitate. Aveam doar 180 de litri de motorina si inca nu stiam cum si daca va functiona cartea de credit la indepartare statii de alimentare in miez de noapte... Oraselul Port Douglas este mic, curat si cochet si are o atmosfera de vacanta extrem de placuta care amintea de Key West-ul nostru. Am trecut pe la cateva terase, ba pentru o cina excelenta cu produsele proaspete ale Pacificului, ba pentru un Martini, sau o bere. Impinsi de curiozitatea matelotului iesit la tzarm, am incercat sa ne oprim la cat mai multe terase pana la caderea intunericului cand ne-am urcat in troopie si ne-am mutat la barul hotelului. Orice umbra de somn disparuse dupa mai bine de 36 de ore de activitate si speram ca o bere, doua, trei, ni-l aduce inapoi pe Mos Ene... Am adormit tarziu suparati ca a trebuit sa sacrificam ireversibil integritatea unuia din geamantane. Se pare ca cei de la serviciul de securitate al unuia din aeroporturi a avut curiozitatea sa deschida valizele si cumva cheia speciala ne-a dat peste cap codul de acces. Singura solutie a fost sa taiem incuietorile cu un bomfaier din trusa masinii. In dimineata urmatoare ne-am grabit sa incarcam totul inspoi in masina, am prins din fuga cateva imbucaturi de mic dejun si ne-am prezentat in fata hotelului pentru a fi imbarcati in autobuzul ce venise sa ne preia pentru o calatorie in port. Ajinsi in port ne-am imbarcat pe un catamaran din aluminiu cu trei punti si am iesit in larg la recif. Iesirea cu catamaranul includea si un bufet tip "all you can eat" cu "produse proaspete din ocean". Ne-am platit doar berile... Reciful arata mult mai si vibrant decat ne temeam in urma rapoartelor ingrijoratoare citite inainte de calatorie. Cel putzin la Agincourt, culorile sunt inca vii si vietatzile marine abunda. Cum M. nu are certificatul PADI, m-as fi putut scufunda doar eu, dar nu avea nivi un sens sa nu fim impreuna asa ca am renuntat la scufundare si am iesit impreuna la snorkeling. Timpul a zburat rapid si noi trebuia sa gasim o solutie sa ne intoarcem in oras inaintea catamaranului. Din fericire se ofera si un zbor cu elicopterul de la recif in oras... "Get to the choppa..." In jurul orei 15:00 survolam o buna parte din recif si pilotul a fost extrem de amabil sa aterizeze pentru mai putzin de un minut pe o limba de nisip nu cu mult mai mare decat elicopterul. Am castigat timp datorita elicopterului si ne-am intors in PortDouglad inainte de inchiderea bancii. Imediat cum am terminat cu banca ne-am asternut la drum spre nord si spre Cape Tribulation. Trecerea la bac ne-a intarziat putzin si am ajuns la locul de campare rezervat cu doua saptamani inainte dupa caderea intunericului... Am desfacut pentru prima data cortul de pe acoperisul masinii pe plaja, la lumina frontalelor. Montarea si demontarea cortului de pe acoperisul Toyotei s-a dovedit a fi o operatiune usoara si extrem de rapida. Imcurajati de ospitalitatea asternutului, ne-am impiedicat de doua beri reci sorbite tacticos in vuietul valurilor ce se spargeau undeva in intunericul plajii... locul de campare pe malul Pacificului la Noah's Beach era perfect din toate punctele de vedere. Am mai fi stat acoli cel putzin inca o noapte, dar timpul era scurt si in urma hotararii de a continua mica escapada spre nord deja mancam din timpul necesar traversarii dificile. Dimineata am continuat incursiunea pana la Cape Tribulation, am servit micul dejun la un fel de pensiune si dupa pranz am facut cale intoarsa spre sud. "Where do you think we'll stop tonight?", a intrebat M. " We can't stop tonight, mate. We need to recover some precious time..." "Si atunci, pana unde mergem?" a intrebat M. iar, cu ochii la harta de pe tableta din poala. "Tonight we'll try to stay on asphalt. We head south on the main road to Townsville and from Townsville we head west all the way to Mount Isa, Tennant Creek si incercam sa ajungem la Alice Springs." "Nu e prea departe?" "Vreo 2,700 Km... putem..." "Don't forget, these highways are very different from what we call highways at home... Canguri, vite.." "Macar nu au biciclisti betzi si carutze cu paie fara felinar." Am trecut fantomatic prin Townsville pe la miezul noptii si ne-am asternut la drum spre vest plini de entuziasm. Rasaritul soarelui ne-a zambit in apropiere de Mount Isa. Trecusem iar pragul de oboseala cand somnul fuge alungat de voiosia zorilor... In ciuda faptului ca alimentasem de doua ori in cursul noptii, pe la pranz am virat insetati si prafuiti la statia de alimentare Shell de la iesirea din Mount Isa cu ambele rezervoare uscate. Era timpul sa ne obisnuim cu realitatea motorului V8 de 4,5 litri... Regiunea din jurul localitatii Mount Isa este frumoasa si are un farmec aparte care se estompeaza treptat cu fiecare kilometru ce se apropie de localitate. Nu departe de Mount Isa a fost compus cantecul “Waltzing Matilda” care este considerat imnul neoficial al Australiei. In zMount Isa a existat si un muzeu dedicat acelui faimos cantec, dar se pare ca a fost devastat de un incendiu si inca n-au reusit sa-l restaureze. Desi este o zona de exploatare miniera, exista numeroase vai si ochiuri de apa (billabong) ascunse privirii unde s-ar putea inota si campa. Noi eram in plin marsh si fiecare oprire adauga minute deficitului de timp. Din pacate este si zona unde am vazut cei mai multi canguri loviti de masini noaptea. In apropiere de 100 ne-am oprit din numaratoarea corpurilor zdrobite de impact. Macar dingo si cateva pasari consumatoare de carne beneficiau. Cu exceptia trenurilor rutiere de mare tonaj care amintesc de vehicule apocaliptice din seria Mad Max, australienii evita circulatia de noapte prin outback. Se pare ca am fost una din cele doua masini care a rulat pe cateva sute de km in acea prima noapte la volan. Exista numeroase locuri de popas presarate de-a lungul drumului si la unele din ele se poate campa gratuit pentru odihna de o noapte. Cine are timp de popas, evident... Nici eu nu pot sa-mi explic aceasta ciudata placere a sofatului. Efectiv nu ma satur de kilometri si imi face placere sa trec din zi in noapte, in zi si iar in noapte, continuand drumul fara sfarsit... Carosabilul din Australia are putzine similaritati cu drumurile de acasa. Diferenta nivelului de dezvoltare a infrastructurii rutiere, la est de Alice Springs, este mai mult decat sesizabila, de la calitatea asfaltului, la marcaje, etc. Nu am intalnit nici o autostrada cu 4 benzi ca acasa, ci doar sosele cu 2 benzi ca in Romania anilor ‘80. “Don’t drive at night, mate. It is quite dangerous”, ne-a sfatuit R. in Cairns cand am preluat masina. Initial am fost convins ca exagereaza, dar dupa prima noapte la volan am inteles. Canguri, vite razlete (2 saptamani mai tarziu undeva pe coasta de vest am intalnit prima vita din viata care a venit intentionat pe carosabil cu coarnele inainte parand determinata sa opreasca masina), si in special distantele foarte mari intre razletele puncte populate fac orice asistenta mecanica sau medicala dificila. In multe locuri evacuarea cu elicopterul este singura sansa in caz de urgenta. Si ni s-a sugerat ca noaptea in putzinele asezari de marimea unui sat in Romania se pot intampla “chestii” mai mult sau mai putzin accidentale. Intre Cairns in Queensland si Newman in Western Australia, adica vreo 5,000 Km in nu am intalnit nici o masina de politie, sau politist in uniforma. Este Outback-ul o zona sigura care nu are nevoie de prezenta vizibila a autoritatilor, sau pur si simplu eviti beleaua parcand dupa apusul soarelui? Sincer, nu stiu raspunsul corect dar cert este ca m-am simtit in siguranta in orice loc, populat sau izolat, in Australia. Cat despre circulatia de noapte pe drumurile nationale cand exista ore in sir in care nu intalnesti farurile nimanui, cel putzin atat tmp cat exista motorina in rezervoare si aer in cauciucuri, bring it on! Acolo ma simt ca un peste in garla favorita... Inserarea traversarii ne-a imbratisat la vreo 300+ km nord de Alice Spring pe soseaua ce taie Australia in doua de la Darwin in nord, la Adelaide in sud. Ne-am apropiat pana pe la vreo 100+ km nord de Alice Springs si am hotarat sa ne oprim in noapte la un soi de motel pe marginea drumului. In barul motelului zaiafet in toata regula. Vreo patru localnici trecuti de 60 de ani cu fetze brazdate de riduri, vizibil afectati de alcool, alcatuisera un fel de orchestra si behaiau un gen de country western cu iz de Australia. In rest, cativa calatori obositi aflati in tranzit, doua paparude blonde reciclate machiate ca un pom de iarna de plastic, si vreo 3-4 aborigeni sprijiniti in berile lor. Am schitat un salut discret din barbie dupa care M. s-a indreptat spre tejgheaua ce avea dublul rol de bar si birou de receptie si eu am facut rapid stanga imprejur sa incui masina parcata in usa barului. M. a venit la masina cu un zambet multzumit, tinandu-se de o cheie yale galbena. “I got a room... We can take a shower... “ Femeile astea, mereu bucuroase de prezenta unui dush... Imi place sa ma consider o persoana cu dragoste si respect pentru igiena personala, dar daca trebuie sa stau departe de dush si trei saptamani, nu mi se pare neplacut sau nefiresc... si desi nu folosesc niciodata vreun deodorant, after shave sau parfum, nu miros a transpiratie indiferent de clima, sezon sau latitudine... Nu mai intru in detaliile masurilor de igiena “de campanie”... Pana una alta, m-am bucurat si eu de bucuria ei... Baraca din PFL etichetata drept camera de motel arata destul de ciudat pe afara. Deh, sunt vanturi, ploi, nisipul abrasiv care toceste si fierul, o fi mai frumos inauntru SI ARE DUSH, nu? Am descuiat cu greu usa si dupa ce am aprins unicul bec din camera am ramas oarecum impietriti... Camera era efectiv murdara, nu dezordonata, nu nearanjata pentru ca vreo camerista stirba si cu barba n-a avut timp s-o curatze, ci doar murdara de uzura. Nu cred ca maturase cineva de la debarcarea capitanului Cook... “How much did they ask for this?” “One hundred twenty...” “Fuck, no... fuck the shower! We’re moving...” “E tarziu...” “Tie iti place aici?” “Evident ca nu, dar...” “M. we’re moving on to Alice Springs. O suta de km inseamna inca vreo ora. We can make it. Intoarce cheia si cere banii inapoi. Ne vedem la masina.” “Am platit cu card-ul...” “We’ll call the bank and dispute the charge. I’m not paying $120 for a dump.” Ne-am intors la masina, M. a telefonat bancii de acasa si a explicat situatia dupa care s-a intors in barul receptie sa le predea cheia. “What did they say?” “They were not too happy about it...” “Fuck them! Let’s go...” Am ajuns la punctul ce marcheaza Tropicul Capricornului, la cativa km de Alice Springs in jur de miezul noptii si am facut cortul nostru pe masina la marginea soselei. Ne simteam de parca aceasta calatorie incepuse cu saptamani in urma... eram intrati in ritmul drumului fara sfarsit. A propos de ritualul diminetilor incepute pe asfalt: “Oil pressure... Check! Coolant level... Check! Brake fluid level... Check! Power steering fluid level... Check! Clutch fluid level... Check! Electrical... 12.7 V when off, 14.01 V when on Brake lights... Check! Headlights... Check! Signaling lights... Check! Tyre pressure... 40 PSI front, 43 PSI rear Fuel... 180 litres! Parking brake... Check! Windshield wippers and fluid... Check! Horn... Check! Navigation system... Check! Back-up navigation system... Check! Paper map... Check! Cell communication... Check! Sat comm... Check! Cameras and batts... Check! Rooftop cargo... Secured! Seasick & Grumpy logo... Check!!! Ready for ‘take off’, fasten seatbelts, lock doors.” Noaptea petrecuta in cortul de pe masina la marginea soselei in parcarea de la semnul ce marcheaza Tropicul Capricornului a fost cea mai friguroasa pana in momentul acela, Veniti de la Cape Trib, pe coasta tropicala, n-am mai urcat patura de lana din masina si pe la 04:00 hours ne-am trezit zgribulitzi. Aveam sa intalnim nopti si mai reci mai tarziu in desert... Cand au aparut primele raze de soare de dupa curbura orizontului, am pornit motorul si am continuat spre sud catre Alice Springs. Dupa Alice Springs aveam sa parasim asfaltul pornind in intampinarea desertului spre vest pe Tanami track pentru vreo 800+ Km de pustietati si apoi dupa un popas de alimentare in mica comunitate aborigena de la Bililuna urma sa pornim spre sud pe Canning Stock Route pentru vreo 1,800 Km de off road prin desert si izolare. Ceea ce transforma descinderea noadtra in Alice Springs intr-o ultima oportunitste de a ne pregati cu adevarat de drum... Inca din prima zi am fost ingrijorat de culoarea si vascozitatea uleiului de motor. In ciuda asigurarilor ca fusese schimbat recent, de fiecare data priveam joja cu un gol in stomac. Daca la schimbarea cauciucurilor cu ceva mai potrivit dunelor de nisip afanat nu indrazneam sa visez datorita pretzurilor paralizante, ma incumetam sa planific macar un schimb de ulei. Odata intrati in Alice Springs am telefonat la numarul “misterios” din Sydney si ni s-a comunicat ca schimbul de ulei este exclus. Aveam sa inteleg mult mai tarziu de ce... In dimineatza aia rece si somnoroasa din Alice Springs mi se parea de neconceput sa pornesc spre zilele de desert in care aveam sa trag de motorul ala batraior cel putzin 8 ore pe zi in regim constant de treapta 2-3-2-1-2-3 de cele mai multe ori in 4x4 si chiar cu reductorul cuplat, la 34 C , fara sa-i ofer macar o lubrifiere adecvata. “But, ma’am, do you understand that the oil is so thick that it doesn’t even drip along the dip stick?...” In genral vorbind, daca nu faci parte dintr-un convoi cu cel putzin un “bush mechanic” si nu ai piese de schimb, sau nu ti se trimite mecanic si piese cu elicopterul la un pretz cu care ti-ai putea lua o alta masina, masina defectata ramane definitiv acolo ca o marturie a greutatilor drumului. Si eu nu voiam sa las masina asta ruginita care imi devenise draga in mijlocul desertului... Conversatia s-a terminat fara a obtzine aprobarea schimbului de ulei. Inca o data mentionez ca aveam sa inteleg aproape doua saptamani mai tarziu ca pretzul unui schimb de ulei era atat de mare incat preferau sa-si asume un risc care mie mi se parea de neconceput. Acest banal schimb de ulei care la un atelier cu rampa dureaza cel mult zece minute avea sa devina un adevarat “pet project”. Nici acum nu-mi vine sa cred ca intr-un oras ca Alice Springs, aflat in inima turismului rutier australian, cu zeci de ateliere specializate in 4x4, cu unul din cele mai mari si impresionante magazine ARB din toata Australia, am pierdut aproape trei ore pretzioase intreband din atelier in atelier fara a putea gasi pe cineva dispus sa ridice masina pe o rampa de altfel goala pentru un simplu schimb de ulei... Toti dadeau din umeri neinteresati si ma trimiteau de la unul la altul... “...you turn left at the first light, then at the fourth intersection you turn left again and then second right maybe another km or two...” Sa fi cumparat ulei si filtru si sa-l schimb la marginea drumului ca altadata prin alte parti? Oare, astia ce legislatzie aveau? Am voie sa-l schimb la bordura? Pot sa-l duc pentru reciclare la o statie de carburant? “Do we really have to change it?”, a intrebat M. treptat din ce in ce mai ingrijorata de trecerea timpului. Planuisem sa parcurgen primii 800+ Km spre vest pe Tanami Track, departe de asfalt pana la caderea intunericului pe la 18:00 hours si dejapaream sa fim intr-o irecuperabila intarziere. “Am un gol in capu’ pieptului cand ma gandesc sa pornesc asa la drum...” “Nu ziceai tu ca Toyotele astea sunt cele mai rezistente?” “Ziceam... da’ una e sa zici ca Troopie e fara moarte pe scaun rezemat de-o bere si alta e sa tragi de ea incarcata la mama dracu’... daca se opreste motorisca, ne cam oprim si noi... ca pagaie nu ne-a dat...” “Avem lopata...” Am izbucnit amandoi in ras, Probabil ca era gluma cea mai potrivita momentului. Cum sa nu ador un astfel de camarad?... “Fuck it, mate. Off, we go... hai sa cumparam de mancare si apa. Cum o fi sa fie,,,” Ulterior gluma despre lopata avea sa capete contururi de realitate si acum ne amintim cu un zambet sutele de kilometri de dune traversate aproape la lopata... Ne-am oprit in parcarea unui mic supermarket de unde cumparasem provizii si in urma cu sapte ani cand am vizitat Australia prima data. Magazinul parea aproape la fel. Chiar si aborigenii saraci care priveau parca cu invidie carucioarele celor cativa albi iesiti la cumparaturi vineri dimineatza pareau aceeasi de acum sapte ani. Doar pareau, pentru ca sigur nu puteau fi aceleasi persoane... Am luat o gramada de supe, conserve, carne uscata de camila si cangur, miere, orez, o punga de cartofi pe care caldura avea sa-i otzeteasca in cateva ore si o paine mare si proaspata. “Put the pedal to the metal... Tanami, here we come...” Vreo 90 de km mai tarziu M. decide sa “raporteze” cu mirare. “Stii ce n-am luat?” N-am raspuns pregatindu-ma sufleteste sa intampin o potentiala tragedie... “N-am luat bere...” “Si acum spui?” “Acum mi-am adus aminte...” “Nu mai avem de unde... Fuck!...” “Nu ziceai ca alimentam la Tilmouth Roadhouse pe Tanami? Dupa aia stiu ca nu mai e nimic pana la Bililuna...” “Tanami si toata zona pe Canning Stock Route sunt zone de prohibitie,,, nasol, nu mai vedem bere pana aproape de sfarsitul calatoriei..” Am ramas amandoi mutzi, imbrancindu-ne cu ecourile acestor vorbe fara mila... o alta vacantza in care doar vom visa o bere rece... Nu luasem inca nici carne proaspata de miel, cangur si camila de la macelarie si nici, altfel nelipsitul sac de carbuni mereu prezent in portbagajul masinii de acasa... se anuntza o calatorie din ce in ce mai dificila... In 2010 parcursesem traseul pe Tanami Track in sens invers, de la Halls Creek la Alice Springs si in urma unor ploi mai rare de August, ultimii 150+ Km de la capatul estic, practic de unde incepeam acum traversarea, au fost inundati. Atunci, in 2010, am plecat din Halls Creek cu primele raze de soare si am ajuns in Alice Springs putzin dupa miezul noptzii... Acum, in 2017, porneam in sens invers cu aproape cinci ore intarziere... In sapte ani s-au schimbat cateva aspecte pe Tanami Track. Companiile miniere incearca s-o imbunatatzeasca permanent si au mai latzit-o dar traficul greu pe pista de nisip argilos batatorit au creat sute de km de corugatzii severe care iti asalteaza suspensiile, plombele si rabdarea... Aproape ca as fi preferat noroaiele si interminabilele balti intalnite cu sapte ani in urma. Cand mergi ore in sir fara oprire pe corugatzii ajungi sa te temi in permanentza ca va ceda ceva din ansamblul masinii... si noi inca nu intrasem pe sectorul dificil. Alterand planul initial, care ar fi trebuit sa ne poarte spre vest de la Cairns la Alice Springs pe drumuri de pamant si nisip mai scurte, pana la urma am mers pe asfalt incercand sa protejam suspensia masinii macar pana la Alice Springs. Asfaltul a adus si avantajul ca am putut rula mai repede, fara oprire din zi in noapte in zi in noapte, cu griji mai putzine, dar a adaugat si mai bine de 500 Km suplimentari cu consumul aferent specific utilajului. Unul din aspectele cele mai importante ale unei calatorii este balansarea optziunilor la fiecare pas. Fiecare din optziuni aduce avantaje si dezavantaje ce nu pot fi mereu cuantificate si analizate cu precizie matematica. Uneori exista si un impuls “instinctiv” alimentat probabil de experientze similare anterioare, temperament si dispozitia momentului. Si aceasta dispozitie a momentului poate fi ingedientul cel mai volatil in momentul de cumpana. Aici este nevoie de disciplinarea si gestionarea stricta a emotziilor pentru ca in situatziile extreme panica sta cu mana pe clantza gata sa se strecoare prin usa intredeschisa... Dar noi, in acest tur de "pensionari rablagitzi", eram inca departe de coordonatele unei situatzii de panica. Cel mai mare "pericol" era iminenta descrestere a stocului de bere. Paseam in desert cu doar sase cutii de bere “Pure Blonde”. GROAZNIC de primejdios!!!! Una din metodele utilizate pentru a atenua vibratziile produse de corugatzii este gasirea unei viteze de deplasare optime care faciliteaza intrarea intr-o rezonantza in care conteaza diametrul rotzii, distanta si adancimea dintre deformari, turatzia rotzii si implicit viteza de deplasare a masinii. Exista sanse bune ca de cele mai multe ori, in functzie de compozitia solului si de ce fel de rotzi si vehicule au creat corugatziile respective, sa se ajunga la aceasta rezonantza, cand masina incepe sa “pluteasca” peste corugatzii pe la 90 Kmh. Exista si situatzii cand constatzi cu exasperare ca nici 110 Kmh nu te scapa de vibratzii severe. Unele din aceste situatzii aduc si un sentiment nou de nesigurantza pentru ca la 110 kmh peste corugatzii masina incepe sa "danseze" derapand intr-o oscilatie constanta in ambele directii si trebuie redresata incontinuu cu un efort dozat proportzional pentru a nu accentua deraparea urmatoare in sens opus... Incercam sa nu ma gandesc la ce m-as putea astepta in cazul unei explozii de cauciuc pe fatza intre 90 si 110 valsand peste corugatzii. Si nu potzi fi nesimtzit sa-ti amintesti sa apelezi la vreo deitate doar cand itzi intra vreun morcov modificat genetic. Daca nu cred si nu obisnuiesc sa ingan vreo rugaciune la terasa cu berea in mana, cand mi-e bine, as fi un iremediabil ipocrit sa incep sa ma rog cu o subita smeremie doar cand intru in rahat si ma zgaltzaie corugatziile soartei... Asa ca, am strans fesierii si colacul volanului si m-am lasat sa alunec mai departe pe partitura. Cum o fi sa fie, ca doar m-am varat in situatzia respectiva de bunavoie si nesilit de nimeni. Macar cateva Coronas daca se mai zgaltzaiau impreuna cu noi pe langa alea sase blonde anemice de 300 ml... Roadhouse-ul de la Rabbit Flat, unde am cumparat vreo 30 de litri de motorina la suprapretz in 2010 fusese abandonat si inchis definitiv dupa ce familia proprietarilor a imbatranit dupa 30+ de ani de dragoste pentru pustietatzi (se pare ca, dupa principiul ce naste din nisip, asfalt mananca, odraslele au fost atrase de viatza la oras si cei doi sotzi imbatranitzi de nisipuri n-au mai tzinut pasul cu micul business atat de indragit odinioara) si mica bretea de acces care iesea din Tanami spre proprietatea lor era blocata cu o bariera improvizata. Imediat cum am trecut de Rabbit Flat s-a lasat intunericul, ascunzand sub mantaua lui groasa si corugatziile ce urmau sa se strecoare pe sub capota masinii, si gropile mai adanci, si chiar si neasteptatele curbe ale drumului. Daca de la Alice Springs la Rabbit Flat am intalnit vreo 3 camioane de mare tonaj si un convoi parcat de 6 SUV-uri plecate sa explore in sens opus dracu stie ce destinatzie misterioasa, dupa ce s-a lasat intunericul la Rabbit Flat nu ne-am mai intersectat cu nici o vietate, nici neamul' lu’ manivela, nici canguri, nici dingo. Din pacate Rabbit Flat este situat cam la jumatatea drumului pe Tanami Track si cum inca incercam sa recuperam din timpul pretzios irosit in cautare de "holly oil" in Alice Springs, singura optziune potrivita era continuarea drumului, inca vreo 450 Km, prin noaptea desertului. La revedere 110 Kmh, hello corrugations... Macar zgaltzaiala permanenta alunga somnul... Am ajuns in apropierea intersectiei cu drumul de acces al comunitatii aborigene de la Balgo aproape de miezul noptzii. Aveam aprobarile si permisele de acces in comunitate cu noi, dar era absurd sa telefonam pentru confirmare si sa incercam sa intram in comunitate la miezu’ noptii. Oamenii din desert, chiar si calatorii ca noi, se culca destul de repede dupa apusul soarelui si se trezesc putzin inainte de rasarit... De la Tanami Track la Balgo sunt catziva km buni si teoretic nu aveam nevoie de aprobarea nimanu i pentru a campa pe marginea drumului. “Shall we stop here, mate?” M. nu a raspuns imediat si am intors capul spre stanga sa deslusesc daca inca era treaza sau motzaia. Nu dormea. Privea undeva in lumina farurilor. A intrebat continuand sa scruteze prin parbriz in noaptea groasa. “Where?” “We find a little place where we can pull off the track and set the tent. It will take ten minutes max...” “Is it safe?” “Safe from what?” M. n-a raspuns. Continua sa priveasca inainte. Am simtit ca trebuie sa-i confirm... “We’ll get off the track at least a hundred yards into the desert. No lights, no smoke, no noise...” “OK...” M. inca are incredere in optziunile mele si asta e bine pentru echipa. Dupa inca vreo 2-3 km am zarit in lumina farurilor ceva ce pareau sa fie fagasuri de cauciucuri pornind spre dreapta perpendicular pe directia drumului. Am franat, am cuplat in reverse, am franat din nou si am cuplat in treapta intai virand spre dreapta. Farurile ne-au dezvaluit treptat urmele paralele de cauciucuri ce se pierdeau in noapte. Nisipul dezgolit pe unde trecusera cauciucurile incepuse sa piarda teren pe ici pe colo in fatza vegetatiei marunte, ceea ce insemna ca sunt urme mai vechi si probabil nu mai trece nimeni pe aici curand. Cu atat mai putzin acum, dupa miezul noptzii. Ideal. “We’ll drive on this for a hundred yards and camp. I wish we had moonlight so I could switch off the headlights...” M. a intors capul spre mine. Nu ma uitam la ea dar ii simteam privirea. “Why would you switch off the headlights?” “I don’t know... I just thought of it... it would be romantic...” “You sure we’ll be safe here?..” M. invatase de-a lungul anilor ca nu apelam niciodata la lumina lunii pentru un cadru romantic... “Yep. No worr...” N-am apucat sa termin propozitia. Rotzile din fatza au intrat in nisip moale oprind inaintarea masinii. Eram in treapta a doua in 4x2 si motorul s-a oprit coplesit de efort. Am repornit motorul, am cuplat in viteza intai, am cuplat in 4x4 hi si am apasat cu optimism pe acceleratie... “This is where the V8 diesel makes a difference, mate...” am zambit eu tzantzosh ca un segent major iesit la defilare in uniforma de oras. Ma simtzeam inviorat si dornic de-o tranta cu nisipul... Motorul de 4.5 litri se ambala viguros anuntzandu-si prezenta peste kilometri de noapte tacuta si nu mai dadea in nas, dar masina nu inainta si cauciucurile din spate incepusera sa-si sape fagasuri si sa se afunde... Stop. Am pus schimbatorul in neutru. In mod reflex. Cand masina nu se misca este o tampenie sa ambalezi. Al doilea reflex a fost sa caut butonul de activare a blocatorului de diferential. Macar pe puntea spate... Doar ca Toyota asta n-are, nici pe fatza, nici pe spate! “Fuck!” Mi-a scapat cu naduf. “Are we OK. ?” Ce sa-i raspund imediat? Sigur ca suntem OK. La o adica avem lopata, avem troliu, avem motorina si apa de baut, avem mancare pentru 15 zile, avem trusa de prim ajutor, avem telefon satelit, avem inReach si EPIRB si suntem la 20-30 m de un drum de acces pe unde dupa revarsarea zorilor vor trece cel putzin cateva camioane de transport... OK nu avem bere si ne aflam intr-o zona afectata de prohibitzie... E foarte nasoala situatzia... “Yeah, we’re OK.. “ Am incercat sa schitzez un zambet in timp ce ma straduiam sa imit cat mai bine accentul din outback... “No worries, mate...” "Looks more like, fuck me dead..." Cine nu cunoaste expresia, n-a vazut inca filmul "Welcome to Woop Woop" - (1997) si nu intelege nici conotatiile acestui "woop, woop" in Australia... Adevarul este ca nu prea stiam cum sa procedez in afara de utilizarea lopetzii. Stiam doar ca chinuind motorul si adancind fagashele nu este solutzia optima. Aerul rece al desertului m-a trimis sa scotocesc rapid dupa geaca de polartec. Asa cum ma asteptam inca de cand ma aflam la volan, lumina rosie a frontalei (inca mai credeam intr-un minim si iluzoriu camuflaj) mi-a confirmat ca rotzile din spate se afundasera in nisip pana la axul osiei... Chiar si pe intuneric scria pe fiecare roata “LOPATA” cu litere de tipar. Asta e... De asta am venit pana aici, sa ne descurcam... In momentul cand am privit una din rotzile din fatza am realizat instantaneu cat de tantalau sunt... "Ryebuck Driver", my ass... greseala grosolana de racan... Din dorinta de a minimaliza pierderile si uzura cauzata de frecarile angrenajelor, am strabatut toata distanta de la Cairns pana aici cu hubs-urile deblocate, (oribila formulare, recunosc! Scriu cu rusine asa pentru ca nu-mi mai amintesc cum se spune in romaneste la 'manual hubs') ceea ce practic inseamna ca eram in 4x4 only in my dreams... Dar, dintr-o perspectiva pozitiva, asta putea sa insemne o optiune noua inainte de proba de lopata... Am cuplat rapid hubs-urile (pe bune, daca stie cineva cum le zice in romaneste, nu ma lasati sa mor prost!) si m-am intors la volan imboldit de speranta. Toyota a inaintat putzin, am cuplat rapid in reverse sa-i creez balans, iar in fatza, inca o data in spate cu avant, iar rapid in fatza si am iesit... "Fuck, yeah..." “Ce avea?” “Ea n-avea nimic, eu sunt de vina. I forgot to lock the hubs...” “Ca la a noastra de-acasa?” “Yep... now, we’ll be fine...” Masina continua sa inainteze dar incepuse sa se lupte cu nisipul afanat. Din loc in loc nisipul facea loc unui sol argilos intarit brazdat de fagase adanci ale caror margini se frecau pe dedesupt, probabil de bostanele diferentialelor, de scutul baii de ulei si de capetele amortizoarelor din spate. Cand una din rotile din fatza intra mai adanc masina se inclina brusc in partea respectiva icnind si ne aducea pentru cateva secunde valizele in ceafa... “Crezi ca are rost sa ne indepartam si mai mult de drum?”, a intrebat M. mai mult soptit. Avea dreptate. “Nu... Ne intoarcem la drum...” In lumina fantomatica a farurilor, urmele de cauciucuri dispareau din ce in ce mai des acoperite de vegetatie si shantzuri, pe portiuni pe portziuni din ce in ce mai mari. Am oprit si am trecut cutia pe neutru lasand motorul sa toarca. Era clar ca M. se abtzine sa intrebe. Cel putzin pana la un anumit punct... “How do we turn?...” O intoarcere din 3 miscari cu inevitabilul risc de a iesi de pe fagasele inguste calcand peste vegetatie si nisip afanat fara posibilitatea de a vedea ce intra sub roti pe intuneric se putea transforma rapid intr-o tortura a motorului din 30 de miscari urmate de o impotmolire... Nu se merita riscul, mai ales ca dupa tot zgomotul facut deja cu motorul ambalat in 4x4 probabil ca am fost reperati de orice vietate cu doua urechi pe o raza de 5-6 km. Linistea desertului este grea, ca de pestera si chiar si soaptele calatoresc la distantza.. Nu exista aproape nici o posibilitate, ba chiar parea absurd, ca vreo fiinta cu ganduri ostile sa apara din noapte, dar stiam ca trebuie sa-mi pastrez integritatea procedurilor, indiferent de oboseala sau starea emotionala. Trebuia iesit din zona si gasita o alta locatie protejata, la cel putzin 10-15 km de unde ne aflam, unde masina sa aiba cel putzin doua directii posibile de iesire in caz de necesitate... Oboseala ma imbia sa ma indoiesc de utilitatea procedurii... In fond, cine sau ce dracu ar fi hoinarit prin desert sa ne auda si sa ne repereze in noapte? Mamiferele din Australia sunt cvasi-inofensive, iar colectia de organisme veninoase nu prea aveaucum ajunge in cabina sau in cortul de pe masina... asa ca... puteam ramane pe loc in nisipuri pana la rasarit... Nu. Procedura era procedura si avea regulile ei. Era timpul sa parasim zona. Fara dubiu sau rezerve... Executarea. “Crezi ca ai putea sa ma ghidezi de jos din spatele masinii?” Desi a fost o simpla rugaminte pe care ar fi putut s-o refuze, M. si-a scos frontala din ditch bag si a coborat din masina fara sa mai puna intrebari. Fara dubii, fara teama de ce o putea intampina prin boschetii scufundati in intuneric, a coborat din masina si s-a postat in spate incercand sa ramana vizibila in oglinda mea pe partea dreapta a masinii. Am cuplat in reverse si am miscat masina in spateurmarind in oglinda pozitia frontalei camaradului drag... traversarea shanturi,or avea sa fie ceva mai anevoioasa cu spatele, dar pana la urma am scos masina ghidat de M. “Good job, mate...” Am pornit mai departe spre vest pe Tanami Track si ne-am oprit imediat ce am traversat micul pod peste Sturt Creek, in dreptul intersectiei cu drumul de acces care se desprindea din Tanami pentru a intra la Bililuna si mai departe spre sud pe Canning Stock Route. Desi Bililuna se afla mai aproape de Tanami decat Balgo si auzeam caini hamaind in departare pentru ca ne simtisera, sau auzisera, nu avea rost sa mai continua spre vest... Am gasit alte fagase de cauciucuri care paraseau terasamentul drumului si coborau prin vegetatzia deasa si mai inalta decat Toyota noastra spre albia secara a raului Sturt. Imediat cum am gasit un loc putzin mai larg am intors si practic am parcat masina pe un damb, ascunsa intre doi copacei si cu fatza spre drumul de unde venisem. La nevoie se putea iesi rapid in linie dreapta vreo 60 de metri pana la Tanami Track. Era bine asa... am stins farurile, am oprit motorul si ne-am lasat invaluiti de linistea intunericului rece. Fiecare dinnoi isi auzea bataile inimii... Am ridicat rapid cortul de pe acoperis, am mutat sus sacii de dormit si patura galbena de lana, mi-am potrivitlanterna proiector, toporul si lopata la indemana pe acoperisul masinii si am intrat in cort la culcare. Eram pregatiti sa incepem in dimineatza urmatoare incursiunea pe Canning Stock Route... Stiam ca micul “magazin satesc” din comunitatea aborigena Bililuna avea un orar redus sambata. Deschidea la 08:00 hours si inchidea la 10:30 hours. Trebuia sa ne grabim sa apucam sa cumparam motorina fara de care plecarea spre sud pe CSR nu ar fi fost posibila. Cu apa ne-am fi descurcat oricat de contaminata ar fi fost. Aveam jerry can-ul LifeSaver, un sterilizator cu ultraviolete si pastilele de iodina. Puteam sa bem orice lichid in afara de lichid de racire, lichid de frana sau motorina... Cel putzin teoretic... Am intrat in Bililuna odata cu briza zorilor intampinati de latratul cainilor. Satul parea inca adormit si nu se xarea tzipenie de om... Am trecut pe langa dispensar si postul de politzie, incercand sa-mi aduc aminte imaginea magazinului din cele cateva poze intiparite in memorie inainte de plecare. Stiam ca este la marginea sudica a micului sat... Magazinul era strajuit de caini si grilaje de fier. In spate tejghelei o australianca alba solida era flancata de un tip mai in varsta pieptanat ingrijit ca un maistru principal din schimbul II. In mai putzin de un minut, au aparut din senin vreo 3-4 copii aborigeni care ne priveau curiosi cu acea expresie comuna tuturor copiilor de pe orice meridian si paralela. “G’day ma’am, we’d like to purchase some diesel fuel...” “How much do you need?” “I just want to fill her up and get 100 litres more in jerry cans...” “How much?” “Well, I don’t know.... maybe around 180 - 190 litres all together...” “You have to tell me how much you need because I have to fill the card that you’ll use at the pump. That’s the way it works...” “ I see... well... how much is the litre?” “Two dollars sixty...” “Aha... I guess I’ll put $480 on the card...” “Cash or credit?...” “You take cards? Wow...” “Visa and MasterCard only.” Am platit si am luat cardul lor sa alimentez de la unica pompa aflata la vreo 30 - 40 de metri de usa magszinului. Bineingeles nu inainte de a lasa garantzie $10 cash pentru card... Nu puteam decat sa sper ca motorina lor are calitatea corespunzatoare si nu are prea multa apa... Am umplut intai cinci din sase canistre de 20 de litri pentru ca voiam sa luam 60 de litri de apa potabila si greutatea incepuse sa se adune. Cu 180 litri de motorina in rezervoare si 100 de litri in canistre aveam asigurata o oarece autonomie indiferent de conditiile de exploatare a motorului. Nu mi-ar fi ajuns motorina pana la Wiluna, 1850 Km spre sud, dar imi ajungea fara grija pana la cealalta mica comunitate aborigena de la mijlocul drumului. Pretzul lipsei de griji in privintza motorinei si a apei potabile era platit in solicitarea amortizoarelor si a componentelor suspensiei in general. Inevitabile compromisuri... In momentul in care ne pregateam sa “incalecam” a aparut din praful drumului un convoi de 4 camionete Toyota cu australieni putzin mai in varsta decat noi plecati in vacanta... Pareau sa fi traversat Canning Stock Route in sens invers, de la sud la nord... deci, se poate si sezonul asta... e de bine... time to collect some intel... Le-am dat timp sa parcheze si sa-si dezmorteasca picioarele... “Hi there... how was it?” “Unul din barbati a intins mana sa dea noroc. “It was good, mate... Are you heading south?” “Yep... How are the corrugations?” “Rough... lower your tyres to 14-16 PSI... What are you running now?” “About 32...” “Too high... go to 16...” “My tyres are narrow and if I go too low I’ll expose the walls. It’s a catch twenty two...” “You’ll figure it out on top of the corrugations, mate... Be careful around Lake Disppointment, it’s soft. We got bogged down in mud... We were five cars but one had to return to Wiluna...” In momentul ala a aparut din senin un dromader singuratic din aceeasi directie de unde venise convoiul intrerupandu-ne conversatia si stimuland un "plonjon" frantic dupa atotputernicul telefon facator de poze... “I see... Thanks, anyway. You take care now...” M-am intors la Toyota noastra si am mai dat roata inspectand-o rapid. Am dat un shut in cauciucul dreapta fatza ca de noroc si m-am urcat in cabuna. “Pornim?”, a intrebat M. Am rasucit cheia in contact si am pornit motorul. “This is it, mate... off we go....” Cum am intrat pe CSR, la sud de comunitatea aborigena Bililuna, am intrat intr-o zona de corugatii severe. Intreaga masina si tot ce era in jurul nostru vibra haotic. Am bagat piciorul adanc in acceleratie urcand masina incarcata si greoiae pana pe la 90 - 100 kmh, sperand sa mai amelioram vibratia. Imposibil. Odata cu viteza crescusera si frecventa si amplitudinea pana la pragul exasperarii... am incercat sa reduc la 30 kmh. Vibratiile erau la fel de severe, poate chiar mai severe pe la 30 kmh... Volanul vibra puternic transferand vibratia incheieturilor si provocandu-mi deja mancarimi de piele in jurul curelei ceasului... Imi imagineam cu oarece strangere de inima ce se intampla sub masina cu suspensia... Si stiam va va fi asa pe toata durata traseului... o mie sapte sute cinizi zeci de km... se desfac suruburi, se toceste plasticul si cauciucul, se poate fisura pana si osatura sasiului... fel de fel de imagini de componente si imbinari imi treceau prin imaginatie intr-un carusel... singurul mod in care puteam exercita un oare control era presiunea din cauciucuri complimentat de o procedura mai veche conform careia, in loc sa opun rezistenta tresaririlor bruste ale voalnului cu ajutorul servo-directiei, luam efectiv mainile de pe volan si il lasam sa urmeze liber zmuciturile impuse de roti... in principiu ar trebui sa fie stress mai putzin pe imbinari... parca era din ce in ce mai rau... "This is bad, mate... really bad..." M. a intors capul spre mine tacuta nestiind daca si ce sa raspunda pentru cateva momente. "Is it gonna hold?..." "I don't know... I really don't..." "o sa fie asa tot drumul?..." "Yep... 12 - 13 zile incontinuu.." "Si nu poti sa-i faci nimic..." "Ne mai jucam cu presiunea la roti..." Am incetinit si am incercat sa ies putzin in afara drumului ingust pe care incapea cam o masina si jumatate... "Mai dau drumul la aer..." "ai nevoie de ajutor?" "Daca ai chef sa mai dezmortesti picioarele..." Am coborat cu manometrul in mana... OK Desi coborasem de la 40-42 PSI la 32 de PSI, era clar ca pneurile erau inca mult prea rigide si nu preluau din vibratii. Efectiv riscam sa dezintegrez suspensia. Dar cat sa cobor presiunea inainte sa periclitez etanseitatea cauciucurilor fara camera si fara sa expun la intzepaturi/taieturi cauciucurile care fara presiunea necesara ar fi inceput sa calce si cu fetzele laterale?... Aici nu e vorba de cifre exacte, e vorba de modelul si starea de uzura a cauciucului, de cat de uscat sau elastic a ramas dupa nisipul fierbinte si ultraviolete, de incarcatura masinii si asperitatile solului, etc. Se merita riscul sa cobor presiunea de la "normalul" 40-42 de PSi la 20-22 de PSI? Stiam ca asa se procedeaza off road, dar asta nu era utilijul meu si nu-i cunoasteam limitele... Am coborat presiunea la 20 PSI pe fatza si 22 PSI pe spate... Am pornit masina cu strangere de inima... Inca nu stiam ca la dune voi fi fortzat sa cobor presiunea la 16-18 PSI... Vibratiile pareau sa se fi indulcit putzin.. incercam sa privesc roata dreapta spate in oglinda retrovizoare... parea balonata binishor si incepuse clar sa calce pe scrisul de pe peretii laterali... parte cea mai vulnerabila a unui cauciuc si in acelasi timp partea imposibil de reparat corespunzator in teren in caz de intzepatura sau taietura... Avem doua rezerve gata de schimb, o trusa de carpit dar si multzi kilometri pana s-ar fi ivit o sansa de facut o pana ca lumea... Daca... "It feels better... " Vocea placuta a Mihaelei m-a trezit din tavalugul gandurilor... "I guess... " Ce rost avea sa-i umbresc satisfactia cu explicatii despre cum nu se repara peretii laterali odata gauriti... Intre timp am ajuns in apropiere de Lacul Gregory pe al carui mal obtinusem permisul de trecere si campare de la cei din Balgo. In permis scria clar unde avem voie sa oprim, era indicat micul promotoriu unde nu au voie sa intre barbatii si locul unde nu au voie sa intre femeile... Nu mai aveam timp sa campam o noapte la Lake Gregory cum ne planificasem initial, dar puteam poposi putzin sa-mi mai trag si eu bretelele grijior... Am virat stanga spre lac, pe o poteca moale de nisip.. Vibratiile au incetat brusc. Parca pluteam pe perna de aer... daca ar fi fost asa si drumul principal... Am ajuns pe malul lacului Gregory inainte de toropeala amiezei. Malurile pustii si iinistite imbiau la scaldat. Am oprit masina aproape de apa intr-un loc ideal de campat... De-am fi avut timp... macar vreo 2-3 zile in plus... Timpul petrecut pe coasta de est, la Cape Tribulation se facea resimtit... si inca ramaneau atatea de vazut si facut pe coasta de vest... Practic, inca o saptamana ar fi rezolvat generos criza permanenta de timp... sau, cine stie ce alte planuri am fi derulat ad-hoc daca mai gaseam timp... Si asa, cu toata criza de timp, ma batea un gand nebunesc sa iesim la Wiluna si apoi sa strabatem non-stop toata distanta inapoi spre nord pana la Broome, sa facem o iesire la ocean in Broome si apoi sa ne lasam spre sud de-a lungul coastei... Cui ii mai trebuie somn noptile?.. Daca australienii se feresc sa circule noaptea, e problema si pierderea lor, noua noptile in marsh ne erau ideale si ni se potriveau ca o manusha. M. a plecat cu telefonul de-a lungul malului sa cutreiere desishul in cautare de vietati... "Keep your eyes in the grass for the snakes, mate..." Avea sa se intoarca la masina fericita cu imaginea unui paianjen negru urias, pe care reusise sa-l fotografieze... Eu, intre timp, ridicasem capota sa mai arunc o privire la furtune si curele... Am zambit amintindu-mi iar de mecanicul plin de ulei din "Das Boot" Razboiul lui se reducea, pe buna dreptate, la functionarea motorului... fara motor efortul celorlalti ar fi fost in zadar... M-am uitat putzin si pe sub masina. Totul parea in regula. Puntea rigida din fatza imi inspira incredere. De ce as fi condus orice alt tip de masina? "Ready?..." "I got a big spider..." M/ mi-a aratat pe telefonul ei imaginea imensului paianjen negru. "Wow..." Am trantit portierele cu incredere si am pornit mai departe spre sud, bucurandu-ne din plin de fiecare clipa ce ne purta din ce in ce mai adanc pe Canning Stock Route. In ciuda exasperantelor corugatzii, era asa cum ne-am imaginat ca va fi si aspiram cu vantul desertului. Ne simteam liberi si independenti, raspunzatori doar in fatza nemarginirii.